Leonard Oprea 
Apoi, răspunse întrebării pusă de Maria:
Well, well… uite – de ce. Ai uitat vizita de aseară?
…
Desigur – am cuplat alarma casei. Urlă ca toți dracii dacă… dacă cineva încearcă să intre neanunțat.
…
Da, da. Casa e acum protejată pe toate părțile. Fii sigură de asta.
…
Nu. O decuplasem să nu urle și la mine cînd vreau să intru.
…
Uneori durează pînă pun codul… Ai să rîzi, dar de vreo două ori l-am uitat… Pînă l-am găsit în portofel a venit poliția…
…
Daaaa… desigur, a trebuit să completez tot feul de chestionare…
…
Să nu uiți – ai codul scris pe o foaie, pe birou. Caută. E acolo…
…
Așa, bine. Ai văzut-o. Notează codul și păstrează-l la tine, just in case, you know…
…
Da, Maria. Dar mai bine te sun eu. Doamne ajută!
***
Iacob își puse celularul în buzunarul jacketei.
În jurul lui se așternuse tăcere vibrată de o nedeslușită solemnitate.
Deodată, din apropierea Troiței Eroilor căzuți în Decembrie ‘89, o voce de femeie urmată de o voce bărbătească se înălțară unite – flacără pătrunzătoare înspre azur:
Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte…
Și mulțimea vui, cîntînd cu putere – talaz ce inunda Piața Universității și reverberînd spațiul
odată cu inimile:
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată, croiește-ți altă soarte,
La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.
…
Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman…
Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!
***
Dar, după primele trei versuri Iacob se opri din mișcat buzele mimînd a cînta solemn și cu patos odată cu mulțimea Imnul României.
Se oprise din mimat, o dată pentru că habar nu avea din versuri decît:
Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată, croiește-ți altă soarte…
Apoi, fiindcă nu înțelegea de ce „soarte” în loc de „soartă”?!… Și, nu în ultimul rînd, pentru că niciodată nu crezuse o iotă despre povestea cu sîngele de roman înnobilînd și legendar și mitologic, dar mai ales glorios peste veacuri și veacuri ființa românului de ieri, de azi și cît va mai fi să fie în lume…
Genomul românesc?!… se întrebase deseori Iacob și de fiecare dată, în ultimii doi ani, nu avusese decît același răspuns răspicat:
… tracii, daco-geții și legiunile romane, dacii liberi, celții, hunii, gepizii, avarii, slavii și bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii, uzii și alanii, tătarii… mai tîrziu apoi, aromânii, ceangăii și secuii, sașii, evreii, grecii si turcii, ucrainenii și rușii, dar chiar și unii francezi, alții polonezi…
… în fine, își curmă Iacob gîndurile, amintindu-și că pînă la urmă nu era istoric…
Acum Iacob privea pătrunzător – radiografia mulțimea din jurul său și cu zîmbet sarcastic în colțul buzelor, reluă totuși acele cugetări – tăieturi de brici despre românii de ieri, de astăzi…
… în fine, dacă nu în toată România, atunci cu siguranță în tot Bucureștiul, așadar pentru vreo trei milioane de români, astăzi tribul dominant este cel al țiganilor…
… în fine, continuă Iacob, fără să uite cum fusese privit și tratat la Consulatul canadian din Toronto, dar și la cel al Austriei la Timișoara, dar și în alte instituții americane și europene pe unde îl purtaseră pașii pentru diverse interese, cînd, pînă să se lămureasca funcționarii că primară este cetățenia sa americană, deci aveau de a face cu un American și prin urmare, îl priveau cu bunăvoință, pînă în acel moment crezîndu-l român-țigan îl trataseră cu dispreț, ca pe un țigan mai bine îmbrăcat, suspect însă de orice faptă ilegală…
… în fine, e clar ca bună-ziua: țiganii și gang-urile lor dau astăzi identitatea națională a României… Cu alte cuvinte, Românul are pașaport de Țigan… în toată Europa, SUA, Canada…
Și gîndind astfel, ca de fiecare data, Iacob scrîșni.
Și, înjură în gînd cu sete. Țigănește.
Ba chiar scupiă într-o parte. Tot țigănește.
Pe urmă – cu venin:
… în fine, un talmeș-balmeș etnic care nici pînă azi în anul 2000 nu a fuzionat complet, nu a cristalizat nicicum și, evident, nu a născut un popor: ci doar populații carpato-dunărene, mai pe românește, populații rămase încă triburi, unele mioritice, altele corcite, altele cum au fost de veacuri, dar… toate, toa-te indestructibil unite, contopite în naționala mentalitate: hoția, tîlhăria și crima sub forme și forme, vechi și noi sau mai nou inventate, de la banalul furt pînă la escrocheria națională la cel mai înalt nivel politic… această metalitate, numitor comun cumplit de româneasc, mentalitate devastator de… de… dășteaptă, cum zice tot românul, chiar dacă uneori românul este remarcabil de… daaa, inteligent…
La această răscruce a cugetărilor sale, de fiecare dată, Iacob își reaminti de Felix Krull, erou al „Memoriilor escrocului Felix Krull”, din ultimul roman neterminat al lui Thomas Mann, Felix Krull inspirat de „Memoriile…” celebrului escroc, românul George Manolescu…
… în fine, un român, nimeni altul…
Apoi, Iacob se încordă lăuntric distilîndu-și durerea:
… în fine, a mai rămas… limba română, cea mai romană dintre limbile latine?!…
… și cum mereu se mira de propria sa pseudo-surprindere, deși citise prin enciclopedii de prestigiu… se miră și acum:
… din cele aproape zece mii de cuvinte latine, numai vreo mie opt sute și ceva de cuvinte vin direct din latină… în limba română… limba română, cea mai romană dintre limbile latine?!! cum se bat cu pumnul în piept istorici, academicieni sau nu, artiști tot soiul de epigoni, afaceriși curat-murdari, toți de-un sînge și suflu pe la conferințe cu mese festive și la tribune parlamentare… de la patrusopt încoace powerplay-ul politicienilor agamemnon-dandanache, oricine ar fi ei, români verzi…
Iar în acest punct al cugetărilor sale despre români, Iacob cum mereu se trezea, se trezi și acum răscolit de o furie sîngerîndă, tamponată cu insuportabil de pelină tristețe: … în fine…un tort de că…at parfumat cu odoare de izmene împuțite, însă meticulous învelit cu această foiță de aur, suprema mîndrie națională: limba română. Aceeași, yesss Sir!… unică și unitară foiță de aur neaoș românesc… aur de secole lustruit cu mîzga gunoiului ogrăzii naționale, proprietatea țărăneasco-proletară a boierilor și baronilor demagogiei – naționale. De la patrusopt încoace…demagogie ce a pus și pune în loc de cireașă la acest tort de că…at, o boabă de zirconiu declarată sforăitor, diamant – bineînțeles, curat-murdar romînesc…
Și, mereu Iacob sfîrșea și încheie cu umor cenușiu:
… în fine… litera „î” din „a”, înfățișată ca fiind de necontestat pecete a latinității românului… un „a” cu accent circumflex „^” … Românul, un „a” purtînd pe creștet … căciula latină…
Și, totuși pe urmă, Iacob rostea, însă și acum își spuse, ca pe o rugă tristă:
… în fine… păcat de limba română născută pe meleaguri atît de frumoase, atît de bogate, ținuturi de basm, daa, adevăr adevărat… atît de scînteietoare limbă, atît de vie, atît de… minunată și singură… în lume însingurată prin magia ei și poetică și filosofică și cu fantastic umor și…
Și, mereu totuși – tot el, Iacob ofta și oftă adînc-adînc cu durere în suflet continuîndu-și ruga:
… limba de cruce a spiritului binecuvîntat creată… întru Eminescu… întru Caragiale… întru Enescu… întru Brâncuși… de la Dumnezeu Unul… limba românească…
Apoi, ca de fiecare data și acum, Iacob încheie șoptindu-l pe Iisus răstignit:
Tată, iartă-i că nu știu ce fac… Amin.
Și ca de fiecare data și acum, Iacob se simți rătăcit în pustie.
***
Iacob își luă Nikon-ul și se roti de jur împrejur luînd rapid instantanee fotografice cu protestatarii cîntînd Imnul Național.
Corul sutelor de români adunați în Piața Universității răsuna, cînd Iacob simți nevoia să-și aprindă o țigară, sfidînd solemnitatea momentului.
Ezită cîteva clipe.
Apoi își aprinse o țigară, spunîndu-și iritat:
Fuck!… băga-mi-aș… în el de imn, că de aproape 400 de ani este cîntat ba la Războiul de Independență, ba în cele 2 războaie mondiale, ba la revolte, ba la Revoluția din 89… iar acum e Imn Național – mereu același eroic „Deșteaptă-te, române, din somnul cel de veci”… și?!… șiii?!!!… somnul de veci se pare că rămîne de nezdruncinat… absolut impasibil, absolut indestructibil… absolut românesc…
Trase cu sete din țigară.
Scrută cu ochi aprinși mulțimea ce-l înconjura.
Își aminti de scrisoarea lui Ioan către Maria. Din acea confesiune a unchiului ei, își aminti cît se poate de clar ceea ce îi citise Maria cu glas din inimă abătută, despre disidența elitei românești sub dictatura comunistă, despre așa-zisa rezistență prin cultură…
Astfel acum – acolo rătăcit în mulțimea vajnicilor cetățeni – Iacob murmură replica lui Ioan:
Rezistența prin morală…
Apoi, tot acolo, înconjurat de mulțimea românilor cîntînd cu patos revoluționar Imnul Național, Iacob își răspunse sec și scurt, la fel citîndu-l pe Ioan:
Nimic decît aceeași țiganiadă românească.
Iar sub cerul asfînțind, sutele de cetățeni români manifestau cîntînd din răsputeri ultima strofă din „Deșteaptă-te Române”:
Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină,
Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’pământ!
***
Încheierea lui „Deșteaptă-te Române” amuți mulțimea.
Doar cîteva secunde.
Căci deodată, izbucniră în țipăt strident și răpăit vestitor, goarna și toba țărănească de lîngă marea pancartă.
Și, se revărsă mulțimea.
Pe Bulevardului Magheru, marele bulevard central cu șase benzi de circulație, fluviul manifestanților își porni curgerea în ritmul pașilor miilor de români iubitori și apărători ai lumii lui Ion Vătafu cu partidul său și guvernul lor cu tot.
În primul rînd al marșului de neoprit al puterii populare – fără grabă, dar fără șovăială, dimpotrivă cu strivitoare hotărîre zugrăvită pe fețe, aliniați se aflau Decebal redivivus fluturînd drapelul tricolor, gornistul chemînd din goarnă, tobașul răpăind cadențat și cei doi încruntați purtători ai pancartei pe care de departe îl vedeai pe Președinte încoronat cu lozinca:
LIBERTATE și DEMOCRAȚIE – ION VĂTAFU PREȘEDINTE ROMÂNESC DE POPOR ALES!
***
Alo, Maria… gata, am pornit spre Piața Victoriei.
…
Acum cred că sunt peste o mie de manifestanți. Dar sunt sigur că se vor alătura și alții pe parcurs. Și nu participă numai cei de aici. Vin și din alte părți ale Bucureștiului. Plus că în piață, Marea Demonstrație începe abia la opt. Așa s-a anunțat. Mai sunt două ore pînă atunci. Ia în calcul și metroul. Sunt cîteva stații de metro acolo, din diferite direcții… Ce spui?
…
Daa, chiar am de gînd să fac pe reporterul.
…
OK. Bineînțeles că o să am grijă.
…
Nu, nu. Nu voi exagera. Le pun doar trei întrebări. Prima:
De ce demonstrați? A doua: Vă iubiți președintele? A treia:
De ce?
***
„… două mierle-n zbor…
bătrînul paltin e trist…
october senin…”
***
(continuare în episoadele urmărtoare)
(episodul 2 din romanul „Asasinul unui Președinte” – în pregătire la Ed. Eikon, 2020)
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
(http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/leonard-oprea-in-lumea-secolului-xxi-se-pune-intrebarea-quintesentiala-exista-libertatea-de-stelian-turlea-14665342)
