Leonard Oprea 
„Scopul existenţei noastre nu este acela de a rămâne vii, ci de a ne găsi o raţiune în a trăi.” (Dostoievski)
Odată, demult, în vremuri despre care puţine se ştiu, a trăit un călugăr franciscan numit Anton. Şi era acest om atît de bun, drept, milostiv cu iubire şi credinţă, încît Domnul Iisus Christos i s‑a cuibărit în braţe în chip de prunc. Şi, chiar în acea clipită i‑a dăruit lui Anton crucea neprihănirii. Iar Anton astfel şi‑a purtat crucea în viaţă, încît oamenii l‑au iubit şi binecuvîntat pentru totdeauna.
Multe s‑au povestit despre minunile, binefacerile şi viaţa curată a Sfîntului Anton de Padova, căci Padova a fost ţinutul cel mai drag lui.
Dar, este şi o poveste mai puţin cunoscută.
Astfel, după cum prea bine se ştie, Sfîntul Anton – sătul de lume, de minuni şi vindecări, sătul de predici şi de necredincioşi aduşi pe calea Domnului, sătul de lume şi sătul parcă p^nă şi de el însuşi – s‑a ascuns în micul schit Campo San Pietro, din ţinutul Padovei. Pe de altă parte, era şi bolnav, trupeşte, de prea multele lipsuri îndurate în lungile sale peregrinări, neavînd altceva decît sutana aspră de pe el, şi îşi dorea loc de hodină pentru curmarea îndoielilor, împăcare şi linişte şi, poate, însănătoşire.
Însă la doar cîteva zile după ce găzduise în acel lăcaş, la poarta schitului bătu un drumeţ ostenit. După înfăţişare, port şi vorbă părea a fi un om al munţilor, un păstor. Sfîntul Anton îl primi cu dragoste şi‑l omeni creştineşte, cu tot ce avea mai bun în casă.
A doua zi, dimineaţă, după ce aşteptă ca Sfîntul Anton să‑şi termine rugăciunea, omul spuse:
– Dumnezeu să‑ţi dea răsplată pentru cum m‑ai primit, cum m‑ai omenit şi cum nu m‑ai întrebat nimic. Dăruieşte şi vei dobîndi. Iată acum darul meu! Ca şi tine, am fost bogat şi am devenit sărac întru Dumnezeu. Am trăit fiind drept, bun şi milostiv şi cu iubire de Iisus. Cuvîntul Lui m‑a îmbogăţit clipă de clipă, ceas de ceas, zi de zi. Am credinţa că sînt unul dintre săracii bogaţi ai lumii. Şi nu aştept răsplata acestei lumi. S‑a răspîndit vestea că eşti omul Domnului. Am bătut cale lungă pînă aici şi te rog, cu umilinţă, să‑mi alini chinul: mărturiseşte‑mi deci, oare dacă am făptuit în adevăr o viaţă întreagă, de ce sînt atît de sătul de astă lume; de ce lehamitea mi‑a cotropit sufletul? Ce n‑am înţeles din Cuvîntul Domnului, ce‑mi lipseşte?
– Curajul, a şoptit pe negîndite Anton. Şi nici n‑a ştiut cînd a plecat drumeţul.
***
Trecuseră luni de cînd acel păstor fusese oaspetele Sfîntului Anton.
Iar Anton părăsise micul schit şi îşi făcuse colibă, nu departe de schit totuşi, într‑o scorbură a unui stejar uriaş, undeva pe malul pîrîului cristalin al pădurii. Acolo stătea aproape ceas de ceas în post, rugăciune şi întrebare. Căci rostise acel cuvînt, îl mărturisise şi nu aflase de ce şi care‑i este înţelesul. Şi la început mintea, apoi sufletul, dar şi inima îi fuseseră năprasnic ispitite în fel şi chip nu doar de un diavol, ci de legiuni întregi, cîte una pentru fiecare dintre cele zece porunci, toate odată pentru crucea dăruită de Domnul izbindu‑l. Şi Satan răsărea de peste tot, zi şi noapte, din cer, din apă, din pămînt.
A venit însă şi ziua, ceasul cînd sub cerul azuriu, acolo în codrul verde, nu departe de micul schit, aşezat în scorbura sa, oglindit în apa cristalină aşa cum stătea aşezat, cu bărbia sprijinită de mînerul toiagului, cu privirea aţintită înlăuntrul său şi fără putinţă a fi ispitită de năluciri şi alte înfăţişări necurate, Sfîntul Anton a rostit încet şi rar:
– Dă‑mi, Doamne, curajul să am viaţă veşnică pentru a îndura şi vindeca durerea acestei lumi. Dă‑mi, Doamne, curajul să zîmbesc cînd înţeleg. Dă‑mi, Doamne, curajul să mă bucur cînd vindec. Dă‑mi, Doamne, curajul să am harul Tău. Amin.
În jurul său s‑a rînduit atunci loc de odihnă şi împăcare şi linişte – acolo, în codrul bătrîn şi verde, pe malul pîrîului cristalin, sub cerul azuriu.
Iar Sfîntul Anton a suspinat.
După care şi‑a dat Duhul.
Iar Domnul i‑a împlinit ruga.
„… ceața cuprinde-n
fuioare trecătorii…
***
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
