Leonard Oprea 
(Învățătorului meu sfînt – Nicolae Steinhardt)
Maria păstrase toate cuvintele acelea şi se gîndea la ele în inima ei. Nici nu se putea altfel căci Arhanghelul Gavriil şi Elisabeta şi bătrînul Simeon o recunoscuseră şi o binecuvîntaseră pentru veşnicie. Dar îi mai spusese ceva bătrînul Simeon… Iar Maria se cutremură, încă o dată, rostindu‑şi‑le: …chiar dacă sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gîndurile multor inimi… Iară Maria văzuse şi cunoscuse deja totul. Ascultase, învăţase şi adunase povara Luminii în zece, douăzeci, poate treizeci de ani în serile tîrzii, la pîlpîirea umilă a opaiţului, stînd alături de copilul ei, modestul dulgher, alături de învăţător, de Rabuni…
***
Şi era primăvară. Şi erau Sărbătorile Paştelui. Şi era cu puţin înainte de ceasul al şaselea pe Locul Căpăţînii. Pălise soarele, nori se adunau şi un abur moale, umed apăsa suflarea. Îngenuncheată, Maria se înfăţişa lumii ca o durere cioplită. Dar ea păstra toate cuvintele acelea – vii. În inima ei. Cea cu ochii arşi de spaima şi grozăvia morţii omeneşti. Deşi, ea ştia. Mama Maria secătuită înlemnise acolo: în faţa Fiului, dulgherul ei, copilul ucis acum de cărturari, de poporul cui?! Al Lui Dumnezeu? Se întreba de parcă însăşi ea ar fi fost răstignită, Maria. Şi se rugă cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea fiinţei ei: Doamne Dumnezeul meu, nu… Doamne Dumnezeul meu, de ce mă părăseşti? Doamne Dumnezeul meu, nu, Doamne nu mă părăsi!
***
Şi era primăvară. Şi erau Sărbătorile Paştelui. Şi era cu puţin peste ceasul al nouălea pe Locul Căpăţînii. Întunericul cuprinsese ţara. Şi totuşi fiecare putea să vadă. Iar în Templu perdeaua se spintecase de sus în jos. Şi fiecare auzise.
Doar Maria părea a fi asemenea unei alte cruci ridicate în faţa lui Christos. Răstignită de rostirea Lui Iisus, Cel de pe Crucea lumii: Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mîncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Doar rostirea Lui porni tămăduirea fiinţei de lut, Maria.
Doar Mama Maria simţi atunci, de parcă Cerurile, aerul, pămîntul şi apele ar fi fost frămîntate cu sînge şi Lumină, cum vine asupra ei ţipătul copilului ei, Cel batjocorit şi ucis: Eloi, Eloi, lama sabachthani?
Însă pe Locul Căpăţînii, iudeii, romanii şi oamenii altor seminţii nu simţiră decît o groază adîncă, neînţeleasă, precum furnici oarbe, mute şi surde, zeci şi sute, căci se cutremura furnicarul.
***
Braţul lui Ioan cuprinse umerii Mariei, cînd suliţa străpunse pieptul Lui Iisus. În acea clipită, cînd sînge şi apă ţîşniră din rană, însemnînd, iertînd şi mîntuind locul şi oamenii, atinsă de stropii Lui, Maria se trezi.
Înălţă privirea şi în lumina ochilor Celui Răstignit văzu zîmbetul. Îi zîmbea Iisus Christos, Mariei.
Iar Fecioara Maria auzi îndemnul ca pe o dojană cu sunet de poruncă: Nu te teme…, precum odată înainte de Naştere.
Şi de îndată ucenicul Ioan îi spuse:
– Vino, Mamă. Nu ne va lăsa orfani; se va întoarce. Să‑L aşteptăm cum se cuvine.
„… liliacul alb
peste lalele-n sînge…
reînviere…”
***
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
