Leonard Oprea 
„Uitaţi‑vă cu băgare de seamă la corbi: ei nu seamănă, nici nu seceră, n‑au nici cămară, nici grînar: şi totuşi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cît mai de preţ sînteţi voi decît păsările!” (Luca 12, 24)
Cioara stătea pe o cracă în faţa puilor ei – aliniaţi pe altă cracă – puternici, cuminţi şi gata să înveţe ultima lecţie a mamei lor, înainte de a‑şi lua zborul în noua lor viaţă.
Cioara croncăni cu tandreţe, dar şi cu autoritate:
– Dragii mamei, ce vă voi spune acum e ultima învăţătură pe care v‑o dau. Vă rog, vă conjur chiar, ascultaţi‑mă cu mare atenţie, fiindcă n‑am de gînd să repet lecţia asta care, într‑un fel sau altul, e crezul ciorii în lumea asta.
Puii croncăniră şi bătură din aripi, încuviinţînd, plini de respect faţă de mama lor.
– Ei bine, începu cioara, voi trebuie să ştiţi că sînteţi nişte păsări cu totul şi cu totul speciale. Chestia asta se întîmplă numai şi numai datorită legăturii dintre voi şi oameni, care este foarte specială. Dacă nu existam noi, ciorile – şi, slavă Domnului, vom exista cît şi omul – omul nu născocea „Sperietoarea de Ciori”. Adică mumia jalnic împăiată despre care ei, oamenii, cred că ne sperie teribil. Aiurea! Ştiţi bine cît rîdem noi de prostia asta omenească.
Puii croncăniră veseli.
– Ei bine, continuă cioara, dar noi sîntem păsări speciale şi fiindcă oamenii au trăit, trăiesc şi vor trăi pe lîngă noi, iar noi pe lîngă ei. Gurile lor rele spun că sîntem nişte păsări… nişte ciori împuţite care cobesc mereu, că sîntem nişte hoaţe fără leac, care toamna şi iarna se adună în stoluri prevestitoare de vreme rea, de molime, de iarnă grea; că primăvara dispărem ca prin vrajă, iar vara distrugem recoltele şi alte tîmpenii incalificabile, credeţi‑mă. Sîntem pentru ei atît de diferite şi de urîte încît, cînd n‑au ce face, vînează ciori. Dar nici atunci nu se dovedesc a fi de ispravă şi, fireşte, mai tare cred că sîntem o pacoste, o pedeapsă pentru omenire. Vă repet, dovada de veacuri, aceeaşi pe tot Pămîntul, este „Sperietoarea de Ciori”. Pînă aici, e clar totul?
Puii ţopăiră de două‑trei ori pe cracă, semn că nu erau nici un fel de nelămuriri.
– Ei bine, ridică tonul cioara, iată care e adevărata atitudine a ciorii în faţa omului:
…Primăvara, cînd totul înverzeşte şi începe să mişune, cînd totul străluceşte şi toţi reînviem, omul aleargă înnebunit încolo şi încoace: ară, seamănă, repară, clădeşte, taie, curăţă, udă, primeneşte, înmulţeşte, socoteşte, într‑un cuvînt se agită de cade seara lat de oboseală. Iar cioara stă pe o cracă, priveşte şi – deşi e destul de slăbită şi înfometată de iarna care abia a trecut – zice: Hmmm…
Apoi, vara, cînd omul îngrijeşte holdele, pregăteşte recolta, secerişul, se apără de arşiţă şi secetă, se păzeşte de ploile furioase şi de apele revărsate, continuă tot ce a început primăvara, cîntăreşte şi iară socoteşte, pune peste tot „Sperietoarea de Ciori”, iar seara ostenit se îmbată de cade lat în şanţ, ca dimineaţă să o ia de la capăt mahmur, cioara ce face?
Păi, sătulă şi grasă, cioara stă pe cracă, se uită şi zice: Hmmm…
Vine toamna şi nebunia e în toi. Omul se dă de ceasul morţii. Seceră. Culege. Umple grînarele. Ghiftuieşte cămările. Culege via. Face must. Pregăteşte butoaiele pentru vin. Culege cartofii, porumbul, merele şi perele. Cîrpeşte de zor tot ce mai era de reparat. Adună lemne. Şi face multe altele. Nunţi, botezuri, înmormîntări. E îngrijorat pînă peste cap că vine iarna şi‑şi varsă năduful ba lîngă cazanul cu ţuică, ba cu pastramă şi must, se‑mbată şi cîntă, adică răcneşte cît îl ţin bojocii, îşi mai bate nevasta, că, de, cu iarna nu‑i de glumit… Şi cioara? Ca‑ntotdeauna toamna: dolofană, penele‑i strălucesc, rîgîie mulţumită, apoi se uită aşa, într‑o dungă la oameni şi zice: Hmmm…
În sfîrşit, iarna. Ninsori, zăpadă, gheaţă. Crivăţ, ger, frig de crapă piatra. Oamenii taie porcul. Stau la căldură. Gustă din truda zilnică de peste an, beau ţuică sau vin fiert cu scorţişoară, plescăie fericiţi şi spun poveşti pînă cînd, turtiţi de ţuică sau vin, se prăvălesc pe laviţa de lîngă cuptorul cald şi sforăie. Dimineaţa se dreg cu zeamă de varză sau un păhărel de ţuică rece, apoi hrănesc orătăniile şi vitele, privesc încruntaţi spre cîrdurile de ciori, după care intră în casă la căldură. Acolo sau la cîrciumă discută aprins gospodarii despre Crăciun, dar mai ales şi cu mare îngrijorare despre ce‑i aşteaptă în noul an, că uite, cîrdurile alea de ciori, fir‑ar ale naibii, numai a bine nu cîrîie, cobele naibii!
Ce face cioara? Nimic. Stă pe o cracă. E zgribulită, înfometată, dar se uită spre casele şi uliţele troienite, priveşte la fuioarele de fum şerpuite din coşuri şi zice: Hmmm…
Ei bine, asta e, dragii mamei. Cam lungă lecţia, dar e ultima şi eu cred că v‑am spus tot ce era de spus.
Puii, care pînă atunci icneau înfundat, acum începură să rîdă de‑a binelea.
Fără supărare, cioara îi lăsă să ţopăie o vreme, pe cracă, să dea din aripi, în hohote să croncănească. Pe urmă făcu semn că vrea linişte. După care le zise, clar şi răspicat:
– Destul cu rîsul! Luaţi‑vă zborul în lume şi Domnul o să vă aibă în grijă. Dar luaţi aminte la această ultimă lecţie şi învăţaţi‑o cu răbdare şi doar prin voi înşivă. Astfel ca, singuri, voi să nu vă temeţi vreodată nici măcar de spaima din paie şi zdrenţe a omului…
– „Sperietoarea de Ciori”, croncăniră puii.
„… e mută strada
moartă-ntre blocuri – asfaltul arde…
… plîng rîd trandafiri…”
***
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-AnnaMaria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
