Leonard OpreaLeonard Oprea
27.10.2016

Revelația lui Ițic Abramovici

Toată viaţa lui, Iţic Abramovici fusese un om tare cumsecade şi cinstit.
Îşi văzuse de familie şi de atelierul lui de ceasornicărie astfel încît puţini şi de mirare erau aceia care ar fi avut ceva de cîrîit, de bîrfit cînd venea vorba despre el. Mai mult, Iţic Abramovici îşi spunea zilnic rugăciunile, nu mînca decît cuşer, ţinea Sabatul, citea Cărţile Sfinte, mergea la sinagogă, adică, ce mai încoace şi-n colo, era un om cu frică de Dumnezeu.
Toate bune şi frumoase şi cu folos, pînă-ntr-o dimineață cînd Iţic Abramovici dădu buzna în biroul rabinului. De braţul lui se agăţase cu disperare secretarul rabinului, dar nimic şi nimeni din lume nu ar fi reuşit să-l oprească pe Iţic Abramovici.
Rabbi văzu pe dată chipul răvăşit, ochii sticlind ai ceasornicarului cel cumsecade şi cinstit, şi făcu un semn scurt cu mîna secretarului, care părăsi imediat încăperea închizînd uşa după el.
– Iţic Abramovici, ce plăcere. Hai, nu sta aşa, că doar nu te mănînc. N-ai mai fost de mult pe la mine. Ia loc, te rog. Aşa… Ce s-a întîmplat, Iţic? Vrei un pahar cu apă? Poţi să fumezi, dacă asta te linişteşte…
– Rabbi! Rabbi, am avut un vis!…
Rabinul răsuflă uşurat: „Nu, slavă Domnului, nu e nici o tragedie”, îşi spuse şi, mîngîindu-şi barba rară, cenuşie, se aşeză în fotoliu:
– Spune, spune, măi Iţic. Ce vis?
– Rabbi, azi noapte am avut un vis minunat… Minunat şi înspăimîntător, Rabbi. Nu ştiu… Am trăit cincizeci de ani liniştit şi uite, tocmai azi-noapte… Iartă-mă Rabbi, dar dacă nu veneam la tine simţeam că-nebunesc…
– Bine, bine, dar povesteşte odată, măi Iţic, zîmbi rabinul.
– Rabbi, azi-noapte am visat Scara lui Iacov.
– Şi, cum era?
– Păi… cum scrie… „Şi a visat o scară rezemată de pămînt, al cărei vîrf ajungea pînă la cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi pogorau pe scara aceea.”
Rabinul citi spaima ce apăruse în ochii lui Iţic Abramovici şi îl întrerupse destul de autoritar:
– Şi tu ce făceai acolo, măi Iţic?
– Rabbi, sincer să fiu, la început căscam gura şi mă holbam, că era aşa de frumoasă… Şi toţi îngerii ăia care urcau şi coborau, urcau şi coborau… Pe urmă, nu ştiu ce m-a apucat şi mi-a venit aşa o dorinţă de mare că mi-am luat inima-n dinţi şi, strecurîndu-mă printre îngeri, mai ascuns ba după unul, ba după altul, am început să urc. Nu mă depărtam de mijlocul scării că n-avea balustrade şi eu am rău de înălţime…
Iţic Abramovici se opri din povestit, înghiţi în sec de cîteva ori, îl studie pe Rabbi şi-l văzu liniştit, zîmbitor, aşa că îşi depănă în continuare visul:
– Şi-am urcat aşa, cu emoţii, dar nu prea temător, chiar vesel aş zice, căci îmi spuneam că poate-L văd pe Dumnezeu… Am urcat aşa multă vreme. Dar la un moment dat, nu ştiu ce m-a apucat şi am privit în jur: îngerii urcau şi coborau întruna, mulţi mai sînt, Rabbi, însă în afară de ei şi scară – nimic. Dar, ni-mic. Doar lumină albă, ca o nesfîrşită perdea de apă curată prin care vezi şi vezi cît cuprinzi cu ochii doar asta… Rabbi… şi chiar vroiam mult să-L văd pe Dumnezeu, dar aşa o spaimă m-a apucat… Aşa o spaimă, Doamne. Rabbi, am crezut că mor de spaimă!
– Bine, Iţic. Ei hai, linişteşte-te. Hai, spune, oftă rabinul.
– Rabbi, nu ştiu… Dar n-am mai putut de spaimă şi am început să alerg de-mi sfîrîiau călcîiele. Am apucat să văd cum îngerii parcă-mi făceau loc… Şi parcă, zău Rabbi, chiar Dumnezeu mă striga să nu-mi fie teamă… Dar aşa o frică de moarte mi-a fost că mai tare fugeam. Şi pe măsură ce mă apro­piam de pămînt mă gîndeam să mă ajute Dumnezeu să ajung mai repede la tine, Rabbi, să mă ajuţi… Şi cum m-am trezit, am fost aşa de îngrozit că şi rugăciunile mi le-am spus în fugă ca să alerg, să vin aici…
Iţic Abramovici începuse să dea din mîini, buzele îi tremurau şi rabinul înţelese că trebuie să-i spună:
– Măi Iţic Abramovici, dar linişteşte-te odată. Gata! se răsti el, eşti viu, eşti treaz şi nu o să mori curînd că eşti un om cumsecade şi cinstit, iar eu am să mă rog pentru tine. Gata!
Iţic Abramovici încremeni ca un elev din clasa întîi prins că nu şi-a scris corect tema şi pe deasupra mai şi mănîncă pe ascuns sandvişul de care uitase, jucîndu-se în pauză.
– Bravo, Iţic. Uite, eşti aici, teafăr şi nevătămat. Cred însă că mai ai ceva pe suflet. Hai, spune, îl îndemnă rabinul.
– Rabbi, spune-mi şi mie te rog, că n-am greşit cu nimic, nimănui, şi am cincizeci de ani, este un semn asta…?
Rabinul îl privi cu mare atenţie pe Iţic Abramovici, apoi îşi puse mîna peste palma omului, sprijinită pe marginea biroului, şi vorbi rar, cu voce de părinte:
– Măi Iţic, mărturiseşte-mi tu mie, cum ţi s-a părut scara aceea?
– Nesfîrşită, Rabbi. Şi eram atît de singur…
– Vezi, Iţic, dacă ai fi simţit alt fel, visul tău ar fi fost o revelaţie. Dar aşa, a fost doar un vis.
– Oh, Rabbi, ce uşurare, zîmbi Iţic cu tremur în glas.
– Doar un vis, îi zîmbi curat Rabbi.

„… cîmpia-n noapte…
… halta unde doar un
felinar cîntă…”

***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.

(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
(http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/leonard-oprea-in-lumea-secolului-xxi-se-pune-intrebarea-quintesentiala-exista-libertatea-de-stelian-turlea-14665342)