Leonard Oprea 
A fost odată ca niciodată chiar în zilele noastre un om obișnuit. Ca tine, ca mine. Unul dintre miliardele de oameni. Deci, n-are nici o importanță numele său. A fost un om. Omul nostru vedea, auzea și simțea, gîndea ca noi toți. Mai ales la fel ca noi, trăia. Dar mai întîi de toate, vedea. Cu amîndoi ochii. Vedea bine. Asta pînă-ntr-o zi cînd, în ciuda cerului senin, a soarelui blînd și a vîntului moale, a mulțumirii sale de zi cu zi, toți și toate, viața așa colorată cum este ea, ei bine, totul i-a apărut dintr-o dată numai gri. Un gri cenușiu. Cît vedea cu ochii doar gri cenușiu. La început a crezut că e doar o vedenie de moment.
Însă treptat s-a convins că nu era așa. Au trecut zilele, au trecut lunile, anii. Omul nostru obișnuit ca noi toți, cum s-a priceput el mai bine a încercat să înlăture vedenia asta și să trăiască liniștit, mulțumit ca înainte. Cu răbdare, ca și a noastră, a încercat de toate cele omenești. Și bune. Și rele. Dar, degeaba. Și, simțea cum viața i se scurge printre degete. Încet, încet l-a cuprins disperarea. Pînă într-o noapte cînd a avut un vis ciudat. Se făcea că, nu se știe cum, devenise chior. Baa, ce să vezi?! Acolo în vis, chior fiind, vedea din nou. Și mai bine. Viața își recăpătase viața. Viața îi era din nou colorată. Chiar mai colorată. Apoi, visul a început să se repete. Astfel, la un moment dat, omul nostru a hotărît să-și trăiască aievea visul. Și-a scos un ochi. Pe scurt, a devenit chior. Desigur, nu i-a fost deloc ușor cu vindecarea găvanului gol. Da, l-a acoperit cu un petic de piele neagră petrecut după cap așa ca la pirați. Oglindindu-se, și-a spus cu încîntare că arată încîntător. Drept care și-a reluat viața, dar trăind ca un chior. Însă vai ! după zile, luni și ani a descoperit, cu durere în suflet, că – offf, of – viața era tot așa: gri cenușie. Parcă și mai gri cenușie. Pe deasupra acum, sinistru de mohorîtă. Gri cenușie mohorîtă. Ce să facă?
Ce putea să facă?! Trăia sinistru de disperat. Era un om obișnuit. Ca tine, ca mine, ca miliarde alții. Așadar, sinuciderea – cum s-ar spune – nu intra în meniul său. Viața trebuia trăită. Totuși, simțea cum îngrijorător viața i scurgea printre degete. Într-o bună zi, a strîns din dinți și, fără să mai stea mult pe gînduri, a făptuit. Și-a scos și celălalt ochi. Prin urmare, a devenit orb. Orb. Un orb ca mulți alții. Timpul își vedea de goana lui. Omul nostru trăia deja de bună vreme, ca un orb. Ca toți, sau mai toți orbii din lumea asta. Firește, e greu de spus cum trăiesc și mai ales ce văd orbii. Nu toți pot fi Homer sau Borges. Ori Ray Charles sau Stevie Wonder. Iar omul nostru, ca multe alte milioane printre noi miliarde, nu era decît un orb obișnuit. Ca toți orbii. Atît doar că la un moment dat, în viața sa de orb a apărut o fisură ce se tot lărgea și adîncea. Ei bine, își dorea ca acum în orbirea sa, da! își dorea cu toată puterea ființei în inima lui, să vadă viața astfel colorată, luminată încît în sfîrșit să fie vie. Vie. Apoi, într-o zi oarecare, cînd se chinuia cu Braille să citească niște psalmi, i s-a întîmplat să afle că trebuie să mulțumească. Că, Dumnezeu doar atît cere, să-i mulțumești. M-daa, a mormăit omul nostru orb neîncrezător. M-daa, care va să zică doar atît, nimic altceva… Binee… Și a rostit cam răgușit, dar clar: mulțumesc, Doamne. Dar – nu s-a întîmplat nimic. Atunci. Și timpul își continua netulburat goana. Apoi, odată – tocmai cînd simțea crîncen, crîncen cum viața i se scurge printre degete – deodată a văzut cu amîndoi ochii ființei sale dintru inima toată a văzut lumină și viața vie. Vie. Așa cum și-a dorit. Nespus. Nespus de mult.
Din găvanele goale i-au curs lacrimi.
A șoptit: … mulțumesc Doamne.
„… pier stele – viscol, ger…
puiul de tei din paltin
înfruntă noaptea…”
(din volumul METAFIZICA SIMPLITĂȚII lui Theophil Magus – în pregătire la Ed. Eikon)
***
***
