Leonard Oprea 
Noaptea îmbrăţişase ghetoul cetăţii. Prin obloanele caselor mici, strîmbe, înghesuite unele într‑altele, răzbătea licărul bolnăvicios al opaiţelor încă aprinse. Nu era miezul nopţii şi doar cornul alb‑albăstrui al lunii zîmbea rece împotrivindu‑se tăcerii smolite.
Iţic mai zăbovi o clipă în pragul uşii, îşi privi soţia şi feciorul care dormeau liniştiţi, suflă asupra opaiţului de pe policioară şi păşi în beznă. Călca greu în noroiul urît mirositor al uliţei, ofta şi din cînd în cînd bolborosea rugăciuni către Dumnezeu. Uneori se oprea scurt şi privea speriat în jur. Pustiu. Nici urmă de golani, hoţi, ţigani sau alţi necredincioşi sau Golem.
În sfîrşit, ajunse la capătul uliţei şi mulţumi fierbinte Lui Dumnezeu că Rabbi Copel locuia la doar cîţiva paşi de casa lui.
Cercetă împrejur. Pustiu. Şi tăcere adîncă.
Se strecură iute în curtea strîmtă. O găină cotcodăci stins în somn.
Iţic ciocăni sfios, parcă brusc sleit de puteri.
Într‑un tîrziu auzi:
– Cine‑i acolo?! aspru, îngrijorat şi primitor totuşi glasul rabinului.
– Eu, Iţic…, abia îngăimă omul.
Uşa se întredeschise. Iţic intră repede şi împietri lîngă tocul uşii. Rabbi Copel ridică opaiţul la înălţimea ochilor săi de chihlimbar şi‑l cercetă pe musafir.
Fruntea lui Iţic era acoperită de broboane, buza de jos îi tremura. Rabinul îl luă uşor de braţ şi‑l trase spre scaunul de lîngă masa plină de cărţi. Iţic se aşeză încet şi oftă din rărunchi.
Rabbi Copel bătu din palme. Apoi se aşeză pe celălalt scaun, la capătul mesei.
Mută, neauzită, Salomeea apăru lîngă ei şi puse pe masă două pahare aburite, cu ceai fierbinte. După care dispăru ca un fum. Sfeşnicul cu şapte braţe juca tainic lumini pe şi printre tomurile prăfuite.
– Hai, spune, porunci blînd Rabbi.
– Oi, oi, se jelui ascuţit Iţic. David, oi, oi, David al meu… s‑a creştinat… Oi, oi, s‑a dat după blestemata aia de muiere…
Rabinul îşi înăbuşi un suspin:
– Da, daa, doar atît zise şi‑şi mîngîie barba stufoasă.
– Ce mă fac, oi, oi, ce mă fac…?! miorlăi disperat Iţic.
Rabbi Copel întinse mîna spre Tora, dar se răzgîndi şi dintr‑o dată se ridică ameninţător. Iţic se ghemui. Însă umerii rabinului se lăsară apăsaţi de neputinţă.
Începu să măsoare odaia joasă cu paşi mărunţi.
– Pleacă, pleacă, pleacă, răpăi morocănos.
Lipsit de vlagă, Iţic se tîrî spre uşă.
Cînd puse mîna pe clanţă auzi:
– Vino înainte de Sabat. Am să‑ţi spun atunci, îi mai dădu o gură de aer Rabbi.
***
Vreme de două zile Rabbi Copel gîndi şi citi. Şi fumă pipă sub privirile mustrătoare ale Salomeei. Citi şi gîndi şi chiar bău trei păhărele cu lichior de coacăze. Tot sub privirile acum aprinse ale Salomeei.
Vreme de două zile Iţic se rugă şi iar se rugă şi uită de afacerea lui cu plăcinte, covrigi şi bragă. Din cînd în cînd Îl punea pe Dumnezeu de‑o parte şi‑i suduia temeinic cînd pe nevastă, cînd pe David. Dar cel mai tare îl durea, şi atunci înjura cu patimă, că David pierdea zestrea Rozei, fata zarafului Iuda. Ba chiar îl bătu cu palmele, cu picioarele, cu mătura din nuiele pe fiul rătăcitor. David însă îl privea cu dragoste şi îndura bucuros loviturile de vrabie ale nefericitului său tată. Căci, orice‑ar fi fost, iar David ştia bine asta, Iţic şi‑ar fi dat viaţa pentru el.
Pînă la urmă Dumnezeu e Sus şi judecă.
***
Vineri, pe la prînz, Iţic, îmbrăcat de sărbătoare, ţeapăn ca o coadă de mătură, se îndrepta către casa lui Rabbi Copel.
Era soare, noroiul se uscase pe ulicioară. Dăduse colţul ierbii. Glas de păsări întoarse din iernat ţesea zarva ghetoului pregătindu‑şi Sabatul. Toţi îl salutau pe bătrînul Iţic şi nimeni nu ivea nici urmă de semn că i‑ar fi aflat năpasta. Cunoştea însă Iţic lăuntrul semenilor săi şi nu privea nici în stînga, nici în dreapta. Mormăia un răspuns greu de înţeles la fiecare salut şi‑şi întindea ca înecatul braţele, sufletul său către Dumnezeu.
Stăteau faţă‑n faţă. Iţic şi Rabbi Copel. În lumina de ploaie a încăperii. Doar cînd şi cînd înseninată de razele soarelui îndîrjit să pătrundă prin urzeala rară a perdelelor negre şi părea că un Duh îi încremenise pe cei doi bătrîni lîngă sfeşnicul cu şapte lumînări.
Rabbi Copel tuşi grav:
– Iţic, uită‑te‑n ochii mei.
Iţic nu cuteză.
– Hai, măi Iţic măi, şi ceva gîlgîi în vocea sa, ceva care‑l făcu pe Iţic să‑l privească drept în ochi.
Şi Rabbi Copel zîmbi undeva între taină şi stînjeneală.
– Iţic dragă, Dumnezeu ştie – am un fiu.
Iţic tresări, dar continuă să‑şi privească rabinul drept în ochi.
– Acum ştii şi tu. O să uiţi însă. Cînd pleci din odaia asta, o să uiţi pentru oricine, în afară de Dumnezeu. Altfel te blestem.
Iţic dădu repede din cap, zîmbind supus şi tîmp.
– Iţic, măi evreule măi, fiul meu s‑a creştinat… Nu, n‑am să‑ţi povestesc cînd şi cum, adăugă repede şi pentru sine cu glas hotărît şi împăciuitor poate înspre Cel de Sus.
Iţic începu să se legene pe scaun. Un vaier subţire se desluşi venind din el, prin gura de peşte nimerit deodată la mal.
– Taci! şuieră scurt Rabbi. Taci şi ascultă, îl rugă domol rabinul. Taci, ascultă şi supune‑te.
Vaierul fu curmat, legănatul se opri, Iţic trase adînc aer în piept, apoi bău dintr‑o suflare paharul plin cu rachiu din caise.
– Aşa, îl încurajă Rabbi. Uite ce e, m‑am rugat zi şi noapte Lui. Am postit 40 de zile. Nimic. Nu mi s‑a arătat. Am strîns din dinţi şi‑am binecuvîntat pedeapsa pe care El mi‑a dat‑o. Am căutat scăpare în Scripturi, am vindecat bolnavi, am ajutat sărmani, am pribegit pînă la Templul cel Mare, am postit din nou 40 de zile… Şi‑mi doream să mor de ruşine, deşi nimeni nu‑mi ştia taina… Doar El…
Tăcu.
Sorbi tot lichiorul de coacăze din păhărelul de argint.
Iţic se holba la Rabbi. Intrase la apă şi arăta mic, nevolnic, îngrozit, aşa cum stătea cu mîinile în poală, lîngă masa plină de tomuri prăfuite.
Rabbi se apropie, îi puse mîinile pe umeri şi‑l scutură cu putere:
– Măi Iţic măi, hai, hai că Domnul e Sus şi vede… El mi s‑a arătat însă a doua zi după ce mi‑am binecuvîntat nepotul…
Iţic suspină. Rabbi se încruntă, dar continuă răbdător:
– L‑am văzut şi L‑am auzit. Dar nu‑ţi pot spune cum… Şi mi‑a zis: măi, Copel măi, tu eşti nebun de legat! Ţi‑am arătat Eu c‑aş fi supărat pe tine?! Mi‑am întors Eu faţa de la tine?! Ştii tu că Mi‑ai fi greşit cu ceva?! Măi, Copel, termină o dată cu aiurelile astea că doar ştii şi tu, nu oare şi Fiul meu s‑a creştinat?
Iţic scînci şi Rabbi Copel înţelese că puţin mai lipsea ca bătrînul să leşine. Aşa că îl pălmui temeinic. Apoi îi dădu paharul cu apă. Iţic bău cu sete.
– Ei hai, acum du‑te Iţic şi pregăteşte Sabatul în bună pace. Zi‑i lui David să‑şi caute rostul în altă cetate. Hai, du‑te. Cînd o fi, cheamă‑mă să‑ţi binecuvîntez nepoţii.
Ţeapăn ca o coadă de mătură Iţic închise în urma sa poarta curţii lui Rabbi.
Privi înspre semenii săi de parcă acum i‑ar fi văzut pentru prima oară. Îşi scoase pălăria şi cu dosul mînecii îşi şterse sudoarea frunţii.
Se gîndi la afacerea lui cu plăcinte, covrigi şi bragă.
Într‑un tîrziu, scutură din cap şi păşi înspre casă, înspre un nou Sabat.
***
„… din stele vîntul
scutură nucii – toamna
suspină un vals lin…”
***
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
