Poveste despre un ziarist

Originea ziaristului se pierde în negura Evului Mediu. Unii spun că la obîrşia acestei – practic – noi specii umanoide ar fi fost crainicul, vestitorul sau toboşarul cătunului; iar din multe alte izvoare folclorice rezultă că ar fi fost doftoroaia ori ţaţa de profesie, ori preoteasa satului sau, în conformitate cu sursele anonime, „Ucigă‑l toaca”.

În acest context, pe la sfîrşitul secolului XX, un ziarist de incontestabil prestigiu mondial s‑a decis să facă un reportaj zguduitor, un reportaj care să deschidă ochii lumii şi să schimbe destinul popoa­relor, un reportaj care să fie piatra unghiulară a omenirii înainte de Apocalips, un reportaj despre legendara Indie.

Ca un armăsar fără splină a alergat ziaristul pe la biblioteci, pe la centre culturale, pe la agenţii turistice, pe la ambasade şi prin muzee, pe la savanţi şi diplo­maţi, pe la ziare, reviste şi televiziuni. Astfel, în timp record, ca un adevărat profesionist de prestigiu mondial, cum şi era de fapt, a reuşit să strîngă toată documentaţia de care avea nevoie, dar şi banii nece­sari pentru un reportaj de asemenea anvergură, de o asemenea covîrşitoare importanţă. Într‑adevăr, nu puţini au fost cei care l‑au avertizat că o ţară cît un continent, cu sute de milioane de locuitori, o ţară supranumită leagănul religiilor şi al filosofiilor şi aşa mai departe nu prea poate fi înţeleasă, nici măcar cunoscută, darămite transformată într‑un repor­taj zguduitor şi epocal în doar trei săptămîni. Însă cine poate opri un ziarist a decide să dezvăluie omenirii încă unul dintre acele adevăruri care fac pielea găină oricărei conştiinţe treze?

Înarmat pînă‑n dinţi, exact cum îi şade bine unui ziarist de prestigiu mondial, şi înarmat cu bloc­‑notes‑uri, reportofon, aparat fotografic, cameră video şi alte accesorii procurate chiar de la NASA, ziaristul nostru a aterizat la New Delhi. La ieşirea din aeroport îl aşteptau ghidul şi şoferul puşi la dispoziţie de guvernul Indiei. Ziaristul s‑a desco­torosit rapid de ghid, nedorind să fie influenţat în vreun fel anume de funcţionarul guvernamental. Apoi s‑a urcat în limuzina model englezesc şi, alături de şoferul indian, un om simplu, amabil şi simpatic, a purces să împlinească reportajul vieţii lui, cum ajunsese să‑l numească între timp.

Zilele s‑au scurs precum secundele, iar ziaristul a avut ce înregistra. Şi‑a făcut repede treaba ca un profesionist veritabil, cum şi era de fapt. De un nepreţuit ajutor i‑a fost Kumar, şoferul. Acesta nu avea altă pregătire decît liceul absolvit, ca tot nevoiaşul indian, în învăţămîntul guvernamental, şi propria lui experienţă de viaţă, plus cîteva versuri din Mahabharata, învăţate pe de rost în copilărie.

În temple, în rezervaţiile cu tigri, elefanţi, păsări exotice, şerpi şi crocodili; în muzee, pe străzi şi în bazaruri; în universităţi, în spitale, în orfelinate, în uzine şi restaurante; la ziare şi televiziuni, peste tot Kumar i‑a fost ghid, translator şi, într‑un fel, prieten.

Cu o zi înainte de întoarcerea acasă, după ce toată dimineaţa pînă tîrziu înspre după‑amiază, ziaristul îşi pusese în ordine materialul cules şi ales cu talent, seriozitate, devotament şi maxim profe­sionalism, mai precis cînd îşi spunea în gînd că ori ia Pulitzer‑ul cu reportajul ăsta, ori se lasă de meserie, Kumar a ciocănit la uşa camerei de hotel.

– Sir, a început extrem de politicos, după ce ziaristul l‑a rugat să intre, să ia loc în fotoliu, apoi l‑a servit cu un pahar de whisky şi gheaţă, pe urmă a ciocnit împreună cu el şi i‑a comunicat inevitabila cîştigare a Pulitzer‑ului, sir, în primele zile ale călătoriei dumneavoastră v‑aţi exprimat dorinţa de a vă spăla mîinile şi faţa în apele Yamunei, rîul sfînt care trece prin New Delhi. Tot atunci v‑aţi exprimat dorinţa de a cina în casa unor indieni simpli şi săraci, ca mine. Ca să ne cunoaşteţi mai bine, direct, spuneaţi dumneavoastră. Eu n‑am uitat. Dacă mai doriţi să vă îndepliniţi aceste două dorinţe, vă stau la dispoziţie, sir.

Ziaristul se gîndi pentru o clipă la cocteilul la care fusese invitat de ataşatul cultural al ambasadei americane, dar, fiind într‑o dispoziţie de zile mari, datorită Pulitzer‑ului şi menirii lui de ziarist de prestigiu mondial, zise cu entuziasm:

– OK, haide. Eşti un băiat de ispravă, Kumar. În reportajul meu vei avea locul tău, de cinste. Să mergem.

Kumar a condus limuzina, model englezesc, traversînd întregul New Delhi. Iar ziaristul a avut vreme să mai vadă o dată templele, clădirile, străzile, parcurile, bazarurile, oamenii şi India, de data asta ca unul de‑al casei, ca un cunoscător. Chiar versat, şi‑a spus sec.

Kumar a oprit limuzina lîngă un pod de cale ferată, undeva în marginea oraşului. Au coborît din maşină şi au început să păşească pe cărarea îngustă de pe marginea malului înalt. Soarele apunea şi zările se aprinseseră cum numai în poemele lui Rabindranath Tagore se poate întîmpla, îşi formulase deja una dintre frazele reportajului, ziaristul.

Însă auzi îndemnul lui Kumar:

– Sir, uitaţi pe aici puteţi ajunge chiar lîngă apă.

Ziaristul privi. Apele întunecate şi line ale Yamunei erau în acel loc murdare, şerpuiau uleioase. Tot felul de gunoaie pluteau duse de curent. Nu departe, pe un ostrov, nişte pescăruşi mari ciuguleau dintr‑un stîrv. În jur, şi chiar de sub picioarele lui, se ridica un miros înţepător şi greu de putrefacţie.

Kumar îl bătu uşor pe umăr. Fără cuvinte, îl îndemnă să păşească pe poteca destul de abruptă ce ducea la rîul sfînt, Yamuna.

Ziaristul vru să întrebe ceva, dar renunţă şi coborî cu pas apăsat. Abia făcu doi paşi şi se opri brusc. Picioarele i se afundaseră într‑o masă vîscoasă, ca un burete maro, galben‑verzui în descompunere pe alocuri. Înţelese fulgerător că păşea pe o gigantică spinare din gunoaie. În clipa următoare sări ca ars şi ateriză înapoi pe locul de unde pornise. Alături de Kumar, care îi zîmbea.

În limuzină, pe drumul de întoarcere de la hotel, încă mirosindu‑şi discret hainele, ziaristul îi explică indianului:

– Dragă Kumar, crede‑mă, îţi rămîn veşnic dator pentru ajutorul şi prietenia ta. Mă tem însă că nu voi putea veni la cină, în mijlocul familiei tale. Mi‑ar fi făcut o reală plăcere să‑ţi cunosc soţia şi copiii, în sfîrşit, întreaga familie. Pe care am înţeles că tu singur o întreţii şi e destul de numeroasă. Te felicit. Dar vezi tu, înţelege‑mă, te rog, nu trebuie să te simţi jignit… însă obligaţiile profesionale, proto­colul, etica mea de ziarist mă obligă să particip la acest cocteil, pe care de altfel îl detest. Ştii şi tu, mondenităţile astea… Dar, să ştii, cu mîna minţii mele am atins Yamuna, iar în gînd îşi zise „Bravo, l‑am terminat cu chestia asta! Să nu uit: mîna minţii mele…”.

Kumar îl privi în oglinda retrovizoare, surîse dezvelindu‑şi albul curat al dinţilor şi rosti cu prie­tenie, sincer:

– Yes, Sir.

„… fîlfîie greoi

cioara în prag de februar…

copii în parc rîd…”

***

***

RESPIRAȚIA

Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.

(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)

(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)

(http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/leonard-oprea-in-lumea-secolului-xxi-se-pune-intrebarea-quintesentiala-exista-libertatea-de-stelian-turlea-14665342)