POVESTE despre UN PITIC

Istoria spune că în Alexandria trăia Alpyus din Alexandria, un pitic vestit pentru ştiinţa de carte şi înţelepciunea sa.

Despre Alpyus se povesteşte că într‑o noapte a avut trei vise.

În primul vis se făcea că devenise bufonul şi sfetnicul de mare taină al unui împărat care stăpînea lumea. Împăratul îl iubea şi îl preţuia nespus de mult. Atît de mult încît toţi dregătorii şi miniştrii îl urau de moarte de Alpyus. Dar împăratul i‑a păzit viaţa ca pe ochii din cap şi pînă la urmă, pentru a‑l feri de comploturile pizmaşilor, l‑a ferecat într‑un castel unde Alpyus avea tot ce‑i dorea inima, însă nu putea trece dincolo de zidurile înalte. Acolo, în castel, a murit de bătrîneţe şi, aşa cum lăsase împăratul prin testament, în curtea palatului imperial i s‑a ridicat o statuie de bronz, statuia unui pitic cu tichie şi ciucuri şi care zîmbea cu înţelepciune.

În al doilea vis, Alpyus se vedea precum un bărbat înalt şi plăcut la înfăţişare. Bineînţeles, era tot el, Alpyus, şi îşi păstrase neschimbate chipul, privirea, rostirea, ştiinţa de carte şi înţelepciunea. Doar că era mult mai tînăr şi purta straie preoţeşti. Atît de mult îl apreciau oamenii cetăţii – care semăna cu Alexandria, doar că era cu mult mai mare – încît, în ciuda tinereţii lui, l‑au numit episcop al cetăţii. Şi astfel, Alpyus era cel fără de care nimic nu se mişca în acea cetate. El hotăra soarta lucrurilor şi a oame­nilor. O dată cu trecerea anilor devenise atît de puternic, încît nu mai oficia decît de Paşte şi de Crăciun şi nu mai asculta decît confesiunile puterni­cilor zilei. Se înstrăinase de oamenii obişnuiţi şi se credea trimisul Domnului pe Pămînt.

Temut de toţi, la nici cincizeci de ani murea în braţele unei curtezane, lovit de apoplexie.

În al treilea vis, Alpyus era un pitic uriaş. Trăia într‑un regat legendar al piticilor, undeva pe un munte sălbatic, acoperit de păduri întunecate, cu stînci înalte şi prăpăstii adînci, învăluit de ceţuri şi cu vîrfuri înzăpezite.

Acolo îşi duceau viaţa acei pitici scormonind măruntaiele muntelui şi fiind din tată‑n fiu meşteri făurari ai spadelor, lăncilor şi arcurilor fermecate, ai comorilor vrăjite, fiind păzitori ai tainelor stră­vechi, fiind aşadar – de mii de ani – acele făpturi misterioase de care povestesc basmele, legendele, barzii şi bunicii.

În acel regat din vechime, piticii vieţuiau şi munceau fericiţi. Iar Alpyus, primul şi singurul pitic uriaş din istoria regatului, era mîndria acelui popor. Pe lîngă faptul că Alpyus era cît doi pitici şi‑un cot şi avea putere cît cinci pitici voinici, tot el meşterise inelul ce tăia stînca, oglinjoara care cînta întocmai cum te oglindeai în cleştarul ei; tot el, împreună cu o ceată de pitici aleşi pe sprînceană, înfruntase şi ucisese zmeul care vroia să fure piticilor nepreţuita lor nestemată, Diamantul Muntelui.

Alpyus era un erou al cărui nume şi ale cărui fapte au rămas peste veacuri. Dar a murit tare nefericit, căci n‑a avut urmaşi. Datorită staturii sale, întru toate uriaşă, nici o pitică – oricît de mult l‑au iubit unele – nu i‑a putut fi soţie.

În timpul fiecărui vis, Alpyus din Alexandria auzea o voce tainică, a cuiva nevăzut, care îi şoptea îmbietor: „Tu alegi”.

Dimineaţa, după ce s‑a trezit de‑a binelea, Alpyus s‑a dus glonţ în faţa oglinzii. Şi s‑a văzut aşa cum era: un pitic cumsecade căruia îi plăcea să citească mult şi îi plăcea şi mai mult să cugete.

Vreme de cîţiva ani buni s‑a tot gîndit la cele trei vise.

Într‑o seară, a invitat la cină pe cel mai bun prieten al său, un bătrîn lup de mare care văzuse multe, auzise destule şi nu trecuse prin viaţă ca gîsca prin apă.

După ce s‑au ospătat de şi‑au lins degetele de plăcere, în faţa paharelor mereu pline cu vin negru şi înmiresmat, au început să tăifăsuiască. Şi Alpyus i‑a povestit cele trei vise aşa cum fuseseră ele, de parcă le trăise aievea. Şi a cerut un sfat.

Bătrînul lup de mare l‑a întrebat, după o lungă tăcere:

– Tu eşti cel care m‑a ospătat cu bucate regeşti şi vin domnesc?

– Da, i‑a răspuns Alpyus.

– Atunci la ce‑ţi mai trebuie sfatul meu? Înseamnă că ai ales.

– Într‑adevăr, i‑am mulţumit Lui Dumnezeu pentru că nu mi‑a împovărat sufletul decît cu o fărîmă din mărul ispitei. Dar voiam să mă încredinţez că povara asta nu este în adevăr decît o fărîmă. Poate pieri­toare. Sau nu?

– Tu alegi, spuse bătrînul.

***

„… cer de october…

cra-cra trei ciori zbor – dispar…
castanii-n aur…”

(fragment din „Trilogia lui Theophil Magus” – Ed. Eikon, 2015)

***

RESPIRAȚIA

Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.

(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)

(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)