Leonard Oprea 
„… tata m-a părăsit, mama m-a părăsit, vecinii m-au alungat în codrul bătrîn și sălbăticit fără părere de rău; iar păsările și fiarele puse mereu pe ucis m-au hăituit mirosindu-mă a sînge închegat cu gust de moarte zi și noapte… ; pînă cînd am trait și o să viețuiesc astfel – un neîmpăcat strigoi ?!… Doamne, ce ființă ai făcut din mine ?!… Lasă-mă Doamne și pe mine să iubesc … sunt pînă la urmă un biet om…” (Theophil Magus)
…
Mahatma Gandhi era un om care se ruga mult pentru ceilalţi, oricine ar fi fost aceştia şi oriunde ar fi trăit.
Acest om şi înţelept, care păşea întotdeauna ca şi cum trupul său aproape mumificat de rugăciune şi posturi era o povară uriaşă, acest vindecător de suferinţe ale oricărui bolnav, fie el un lepros, fie el om sănătos, avea trei maeştri întru totul şi întru toate: Iisus Christos, Krishna şi Buddha. Aşa spunea Gandhi, cu mîna pe inimă, oricui îl întreba despre credinţa sa.
Şi nu puţini au fost, desigur, de‑a lungul vieţii lui Mahatma, cei care l‑au întrebat, uneori curioşi, alteori chiar revoltaţi, cum îndrăzneşte să alăture Cuvîntul lui Iisus Christos de învăţătura lui Buddha. Iar Gandhi le spunea de fiecare dată aceeaşi poveste:
„Istovit de drum şi de diareea cu sînge datorată bucatelor din carne de porc alterată, mîncare pe care nici un înţelept sau ascet nu ar fi atins‑o, servite la cina oferită de un biet fierar, om dintr‑o castă inferioară, în a cărui casă şi acum ar fi greu de crezut că ar intra vreun brahman sau alt om onorabil, Buddha se pregăti de moarte. Acolo, pe marginea drumului înspre Kusinagara, sub un tufiş, între doi arbori, cu faţa către apus, capul spre miazănoapte, piciorul drept sub cel stîng, alungit pe pămîntul uscat, Buddha încerca să zîmbească în vreme ce durerile îl chinuiau fără încetare.
Ananda, cel care 25 de ani fusese credinciosul ucenic şi slujitor, cel mai iubit învăţăcel al Iluminatului, îl veghea cu lacrimi în ochi. La un moment dat nu se mai putu stăpîni şi izbucni în hohote de plîns.
– Destul, Ananda, îl dojeni Buddha. E doar o moarte. Şi ar trebui să te bucuri, căci e ultima mea moarte. Eu mă voi înălţa, iar tu mă vei înlocui aici, în lumea aceasta. Prin mine vei fi un salvator, primul Bodhisattva. Destul, te rog.
– Dar Maestre, reuşi Ananda să vorbească, Tu eşti Cel care ne‑a dat Legea şi Calea; Tu eşti Cel care ne‑a dăruit cele patru Adevăruri Nobile şi cele opt trepte ale Căii; Tu eşti Cel care ne poate mîntui de suferinţă şi acum Te stingi din viaţă pe o margine de drum, în chinuri, ca un om sărac şi părăsit de toţi, ca un paria!
– Maestre, rămîi alături de mine, de noi. Tu poţi asta!
– Ascultă, Ananda. Vino lîngă mine şi ascultă, zîmbi înţelegător Buddha. Ce am făcut eu vreme de 40 de ani?
– Ai străbătut India în lung şi‑n lat şi ai propovăduit Legea cea Bună. Ai fost tot timpul între oameni şi pentru oameni. Dar nu sînt încredinţat că ei au înţeles.
– Asta nu poţi să judeci tu, Ananda. Mai întîi fii un Buddha. Însă, acum, spune‑mi: ce înseamnă pentru tine primele patru braţe sau trepte ale Căii?
– Maestre, dragostea şi mila din inimă pentru toate fiinţele sînt atitudinea dreaptă, vorbirea dreaptă, faptele drepte, traiul drept.
– Spune‑mi Ananda, fără acestea poţi ajunge la mîntuire?
– Nu.
– Ananda, arată‑mi omul care este astfel. Eşti tu acela?
– Nu.
– Ananda, iubirea nu există prin ea însăşi. Iar cele patru braţe înseamnă iubirea celuilalt ca pe tine însuţi. Dacă nu există suferinţă nu există mîntuire. Iar viaţa ta nu există fără viaţa fierarului care mi‑a oferit cina lui din toată inima lui. Căci el a crezut în mine şi mi‑a dat să mănînc hrana lui, cea care îi răsplăteşte munca lui, şi‑l ţine în viaţă, zi de zi. Lotusul creşte mult timp sub apă şi are rădăcinile adînc înfipte în mîl. Cu răbdare şi chin răsare floarea de lotus deasupra apei. Aceasta e floarea divină.
– OM! Namo Narayan! se înclină smerit Ananda.
– Plecăciune Domnului Dumnezeu! şopti stins, aceleaşi cuvinte, Buddha.
Apoi zîmbi simplu şi senin îşi încredinţă sufletul Domnului Dumnezeu Unul ”.
„… mierla ciocul ei
ascute-n mierea moartă…
… Buddha zîmbește… ”
***
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
