Leonard Oprea 
„… singurătatea escrocului de cursă lungă… are o singură rostuire: sinuciderea respirată nu împlinită vreodată… cea a escrocului de cursă lungă… caz unic al delirului individual cînd devine luciferiană singurătatea…” (Theophil Magus)
Cred că până la urmă o să mă culc cu Arpegia, riscând chiar ca aventura să ajungă la urechile Clavdiei şi să am parte de genul de scandal care mă oripilează. Sau poate de o despărţire pe care nu mi-o doresc nicicum, cu toate că nu m-am interogat încă serios despre adevărul dragostei mele pentru ea.
Arpegia mă ispiteşte enorm, mă excită, însă nu pot să-mi scot din cap remarca făcută de cineva şi care-mi sună în urechi ori de câte ori o privesc cu atenţie pe femeia asta: idioţii nu se îmbolnăvesc! Am dreptul s-o consider idioată?
Prin intermediul ei pot să aflu, nu, trebuie să aflu ce-şi notează doctorul despre mine. Una dintre metodele sigure s-o conving este să fiu la pat Don Juan şi Casanova la un loc. În sfârşit, voi vedea. Ce-ar fi să fac să mă culc şi cu doamna Cruceriu? Act de sadism faţă de mine însumi, sau cine ştie?
***
Afară plouă. Damian îşi goli paharul cu vodcă. În hol toc, toc, toc.
Intră.
Uşa se deschide încet. Oh, credeam că n-o să te găsesc. Mă plictiseam singură şi…
Intră, Arpegia. Eşti udă toată. Hai să bei un pahar cu vodcă. Te încălzeşti. Oh, îţi mulţumesc. Ce făceai, corespondenţa? Da. Se apropie de el. Miros de ploaie şi de parfum fin. Îi umplu paharul cu vodcă. Dezbracă-te. Stai să te ajut. Mulţumesc. Miros de ploaie şi de mosc. Părul platinat, opal în lumina cenuşie. Sânii, coapsele ca născute, pârguite de toamnă şi ploaie. Bine ai venit. E cald aici. E cald. Idioţii nu se îmbolnăvesc. Ce-ai spus? Nimic, am glumit. Îți place jazz-ul? Nu prea. Disco. Pântecul respiră. Afară plouă. Îi mângâie umărul. Bluza de lână. Ca o blăniţă fină. Rămâi la mine până mâine?
Da.
Trecând de la tavan şi prelinsă, cu scurte opriri, mici ezitări, privirea lui Damian, peste perdele noptieră întrerupător veioză scaun fotolii măsuţă televizor, aţintită apoi asupra ferestrei, câteva clipiri, îmbăierea în lumina de lapte cu multă apă, trezire copleşită de tăcerea dureros de neutră, inuman de indiferentă… a unei camere de hotel.
Şi iarăşi, şi iarăşi paşii privirii pe acelaşi traseu – de fiecare dată în speranţa stearpă a îmblânzirii tăcerii, în dorinţa copilărească şi profundă a declanşării magiei însufleţirii obiectelor. Într-un târziu se răsuci pe-o parte. Lângă el, răsuflând uşor, arcuirea nărilor, tremurul abia perceptibil al buzelor întredeschise, păpuşa însufleţită totuşi. Îşi aminti Casanova al lui Fellini. Căutare sfârşită – ideal mort într-o păpuşă. Valsul ultimei frunze a copacului uscat.
***
Închise ochii. Damian Casanova. Râse încet. Se spintecase. Peste câteva minute, negura. Mai toţi şi-o închipuie, negură. Se spintecase deja. Râsul în zâmbet de arlechin. Deschise ochii. Superba şi răsfăţata păpuşă. Se lipi de şoldul, de coapsa ei. Căldura. Întinse mâna. Ochii nasul gura urechile din vârfurile degetelor. Sânii, pântecul, părul moale al pubisului, fierbinte încheietura coapsei.
Arpegia suspină, se răsuci spre el, lucirea irişilor, oglinda pupilei, vârful limbii între buze, tot mai aproape, tot mai aproape, din nou suspinul şarpele încălzit al braţelor, pătrunderea lentă, cât mai lentă, tăcerea unei camere de hotel, luciditatea, cu mult deasupra mea însumi încleştat:
ce simt?
ce ar trebui să simt?
văd – el sărută gâtul lângă ureche
văd – el răsuceşte uşor sfârcul, bumb mov şi tare
văd – el miroase părul, miez de măr în nări
văd – el muşcă buza, felia de pâine cu untură?
văd – el, tetania trupului Doamne, ce ar trebui să simt?
***
Damian se opri brusc.
Ce s-a întâmplat, dragule? Hai, hai… Oh…
Gâfâiala tăcerii unei camere de hotel. Damian închise ochii şi strânse cu putere pleoapele: stau pe bancheta din piele verde şi-mi conduc automobilul, ierburile savanei, picături de sudoare pe tâmple, întind mâna şi dau drumul aparatului de radio, singurul om viu pe planeta asta…
***
Arpegia ieşi din baie. Ţâşniţi din piele, stropi de apă strălucitori între sâni, pe umeri. În timp ce se ştergea cu prosopul mare, roşu, mersul prin cameră. Lent. Elastic. Voit destins, trupul. Îmbiere calculată. Păpuşa programată. Prosopul acoperă şi dezvăluie. Ispitirea sfântului Anton.
Damian îşi aprinse o ţigară. Idioţii nu se îmbolnăvesc.
Dragule, îmi aprinzi şi mie una? Oh, mulţumesc. Dragule, eşti magnific. Uite, dragule, a mai rămas nişte vodcă.
Bea, Damian. Ai fost magnific, Damian. Dragule, nu mergem să mâncăm ceva?
Hrăneşte-te, Damian. Cum trăieşte femeia asta, Inochente?
Arpegia se aplecă deasupra lui şi-l sărută. Mâna ei strecurată pe sub pătură. Păpuşile nu au sânge. Nici cald, nici rece. Şi marmura se poate articula.
Femeia asta, trăieşte?
Degetele ei imitând mângâierea. Algoritmul, sexul.
Damian deschise gura. Cu branhii şi aruncat pe uscat. Sexul stins, înlănţuit. Damian sări din pat.
Ce s-a întâmplat, dragule?! Ha, ha, nimic, draga mea, mi s-a făcut foame. Oh, am crezut… Nimic, draga mea. Bău din sticlă restul de vodcă. Cu coada ochiului: un picior ridicat. Chiloţii traşi. O fesă, imediat cealaltă. Prostituata de lux. O simplă femeie. Sălciu pe limbă. Am făcut dragoste?! Înghiţi. Chinină. Arpegia, până te machiezi, fac şi eu un duş, pe urmă mergem să mâncăm, de acord? Oh, da, dragule. Nu, Damian, de ce urli?! Ai grijă să nu-ţi apară vreun rinocer în cale. E singura ta grijă acum, când ai apăsat pedala acceleratorului până la fund. Singura.
***
Intră în baie. Odată cu închiderea uşii, purifică un simplu duş? Apa curge pe mine ca pe o stâncă atent modelată. Strig, Arpegia, dă drumul la casetofon. Aud Rolling Stones, Let it bleed. Apa curge pe mine. Nu mă mişc. Exact ca o stâncă. Nu am sentimente, doar senzaţii. Încet, încet, apa intră în mine. Fierbinte şi rece. Nimic nu trebuie răstălmăcit. S-a întâmplat şi gata. Însă eu urmăresc ceva. Ce? La naiba, nu ştiu! Am poftă de o omletă cu jumări şi de o bere bună. Mă închipui sorbind pe nerăsuflate din berea din pahar. Spuma îmi rămâne pe buze. Arpegia mă roagă să mă grăbesc. Nu-i răspund. Încă nu mişc. Ultimele statui ale lui Michelangelo se smulg pietrei. Am împietrit. De unde a apărut femeia asta? Cine e Arpegia? Un sac seminal? Fişa Arpegiei. Fiecare personaj are o fişă. Eu sunt şi Arpegia. Atunci. Eu sunt Arpegia. Atunci pot să mă despietresc. Nu există termenul. Are vreo importanţă? Mă săpunesc. Arpegia este un om normal. Şi eu. Şi eu? N-am evitat rinocerul. Nu cred c-am să-l pot ocoli vreodată.
Orizontul e un rinocer.
Hai să mergem, Arpegia.
Îmi plac velurii tăi, dragule. Eşti un tip elegant. Unde luăm masa? Unde vrei.
***
Răsucitul cheii în broască.
Tăcerea unei camere de hotel.
Orizontul e un rinocer.
„… arșița geme…
… verde bolnav… stârcul slab…
… iunie mut… mut…”
***
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
În imagine: Young forever de Ron Hicks
