Leonard Oprea 
„… Şi v-am spus aceste lucruri acum, înainte ca să se întâmple, pentru ca atunci când se vor întâmpla, să credeţi. Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine; dar vine, pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl.” (Ioan 14 / 29-31)
Era în prag de iarnă.
Cerul plumburiu se întindea nesfârșit și amenințător peste câmpia largă din mijlocul Munților Răscrucii.
Învârtejiți de vântul înghețat, fulgi mărunți și moi se topeau pe fruntea, obrajii și buzele fierbinți ale războinicilor care mai rămăseseră în viață pentru astă ultimă bătălie, nu mai mulți de câteva mii, adunați în șiruri drepte în spatele lor, laolaltă cu tigrii lui Raman, șoimii lui Oris, lupii lui Nar și dragonii lui Luron, la fel de puțini rămași ca și oamenii oștirii lui Theophil și Amot.
Theophil strânse în pumn cârja sa și îi spuse lui Amot:
– Amintește-ți ce ți-am rostit:
Prințul Întunericului, Beliazar, nu poate fi stăpânul unei lumi care nu există. O lume dispărută întru totul nu poate fi pedeapsă vie ce învață. Fiindcă orice pedeapsă vie este pieritoare și trăiește cât să îndrepte crima făptuită. Trebuie să purifice omul și să ucidă Răul din el. Cel dispărut este dispărut. Cel mort este mort și judecat în lumea cealaltă. Doar viul poate fi purificat. Doar viul poate primi viața veșnică. Viața veșnică este Cel Prea Înalt și Sacru. Veșnicia morților este veșnicia Morții. Care și ea este din Cel Prea Înalt și Sacru, dar nu este viață. Este pedeapsa veșnică. Așadar, din puținul ei rămas viu, lumea a fost renăscută. Iar Beliazar, a cărui răbdare este mai răbdătoare decât întinderea cerului, a primit speranța și a așteptat ca această lume să dea rod și a fi astfel împlinită, coaptă încât să aibă el , în mândria sa blestemată, ce să împărățească. Căci Răul trebuie amăgit, ispitit cu vis de Putere spre a fi stârpit din rădăcină. Lumea a dat rod, s-a înmulțit, s-a împlinit, este coaptă. Este lumea în care trăim, Amot. Da, da, Amot , negreșit a sosit ceasul lui Beliazar.
Theophil tăcu, respiră adânc și încheie:
– Iar Beliazar știe că tu ești cel ales. Da, de aceea Beliazar trebuie să te ucidă.
În fața lor, fără de margini, oameni și fiare, balauri, zmeii , vârcolaci, strigoi, troli, orci, șerpi, mistreți, hiene, șacali și demoni și oameni, nenumărați, înnegrind zarea – armia Prințului Întunericului, Beliazar.
Amot zâmbi și își trase spada din teacă:
– Îți mai amintești Theophil cum îți rosteam odată, iată-i acum pe toți – oameni care nu mai sunt oameni, ci groaznice fiare însetate de sânge, de sânge și putere… Lumea Întunericului, cu toți demonii săi, cu balaurii și zmeii săi, cu strigoii și vârcolacii săi, cu trolii și ielele sale, cu duhurile și morții săi umblători, cu bestiile sale om și fiară într-un trup, cu vrăjitorii și vrăjitoarele sale, cu necromanții săi, cu tot ce nu poate fi închipuit de omul bun…
Theophil nu-i răspunse, dar strânse și mai puternic cârja în pumn.
Amot își aminti sfârșitul celui de-al doilea vis: „… în spatele său, în dreapta, în stânga sa și în fața sa, acolo unde cerul de fiecare dată parcă se unea cu pământul – într-o rotire continuă, încingând Pământul și lumea, Amot vedea o înfățișare de spaimă, o alcătuire din foc și fum și sânge și negură și lumină de întuneric, o ființă cu mii chipuri și mii de trupuri și mii brațe și mii de picioare și mii de colți, și mii de gheare și mii de limbi înspicate și mii de ochi – mii de străfunduri întunecate și fără de sfârșit …”
Și își spuse Amot: „… da, este chiar el, Cel fără de Chip și Trup, Cel fără de Inimă și Suflet, Cel fără de Lumină, da, este chiar el, Cel care poate fi oricine și în oricine, Prințul Întunericului, Beliazar. S-a împlinit ceasul, Întunericul e pregătit să supună din nou Lumina. Fii pregătit, Amot!”
În fața lor – Lumea Întunericului înnegrea zarea.
Iar înapoia lor – o insulă de oameni.
– Acesta să fie sfârșitul? întrebă Amot.
– Nu știu, răspunse Theophil.
Amot râse:
– Omul nu se cunoaște pe sine întru adevăr, căci Sinele este Cel Prea Înalt și Sacru. Nimic nu poate fi cunoscut fără a fi împlinit înainte de a fi cunoscut.
Iar Theophil râse și el:
– În cercul cunoașterii tale… tot ceea ce se rostește cu Credință în Cel Prea Înalt și Sacru – se împlinește.
***
Era în prag de iarnă. Cerul plumburiu se întindea nesfârșit și amenințător peste câmpia largă din mijlocul Munților Răscrucii.
Ningea cu fulgi mărunți și moi, învârtejiți de palele vântului înghețat.
În fața lor – Lumea Întunericului înnegrea zarea.
Iar înapoia lor – o insulă de oameni.
– Atunci, să nu murim acum ! zise Amot.
Își înălță spada.
Și strigătul lui Theophil fulgeră cerul plumburiu.
Spintecând zarea întunecată.
Și strigătul lui Amot îl chemă pe Cel Prea Înalt și Sacru.
Fulgerând firea toată.
Se cutremurară cerurile.
Amot se închină.
Și zâmbi.
Începu să plouă. Mărunt și blând.
Theophil rosti: Amin.
Și porniră.
***
„… azurul mut…mut…
liniștea pădurilor…
… stol de lebede…”
FINAL
***
