Leonard OpreaLeonard Oprea
12.09.2019

MOARTE și VIAȚĂ (episodul XIII)

 

„… în acest început de mileniu III oamenii devin pe zi ce trece canibali-de-ființă și se autodevorează cu plăcere tot mai crescândă înspre acea cruzime orgasmatică a Iadului dezlănțuit… Iubirea devine pe zi ce trece un surogat sublimat fel și chip în tehnologie… Dumnezeu se ascunde cum poate mai bine…”   (Theophil Magus)

 

     Raman a aflat o grotă săpată adânc în stânca muntelui și degrabă s-au adăpostit acolo. Luron a doborât cu coada sa un brad întreg, apoi l-a tăiat cu văpaia sa și astfel au avut lemne să aprindă focul. Cu o zi înainte Raman vânase un iepure, două căprioare și un berbec sălbatic, așa că aveau hrană destulă pentru încă trei-patru zile bune.

    După ce s-au așezat în jurul focului, având grijă ca Iosif să fie bine învelit în pelerina sa călduroasă ce nu se uda niciodată, Raman vorbi:

    – Din câte știu eu, furtuna asta nu este doar de o zi. Aici, vara e pe sfârșite și furtunile ce vestesc scurta toamnă de munte, pot dura și săptămâni întregi, pot aduce chiar zăpadă.

   – Are dreptate, întări Luron.

 Amot nu răspunse, doar îl mângâie pe Iosif, care, auzindu-i pe cei doi, se bosumflase.

   – E adevărat, tată? scânci copilul, mai, mai să dea în plâns.

   – Nu, nu-ți fă griji. Te necăjesc, zise Amot râzând și privind cu subînțeles înspre cei doi.

Raman și Luron pricepură de îndată și începură să râdă zgomotos.

 – Răilor! îi mustră cu zâmbet, dintr-o dată vesel, Iosif.

Apoi începu să strige cât îl ținea gura:

    – Mi-e foame, mi-e foame, mi-e foame!

***

    Furtuna i-a țintuit în grotă vreme de aproape zece zile.

Dar n-au avut vreme de hodină. Când nu vânau, sau nu țineau focul treaz, sau nu se străduiau din răsputeri să alunge plictiseala, ori mai rău, tristețea lui Iosif, ei bine, Beliazar avea grijă să le trimită mereu câte un dar neașteptat, fie în vreme de zi oricum întunecată de furtună, fie în ceas de noapte, când stăpânea Întunericul.

Astfel, la gura grotei s-au desfășurat tot felul de bătălii, care mai de care mai neobișnuită și nu mai puțin fioroasă.

Au înfruntat pe rând ba un urs negru, cu bale de sânge curgându-i pe piet, urlând de asurzea stânca, mai uriaș decât Raman, dar pe care totuși tigrul l-a răpus singur, spintecându-i pântecul cu o măiastră lovitura a labei sale înarmată cu gheare cât un pumnal și mult mai tăioase.

Luron s-a luptat când pe pământ, când în zbor cu doi zmei, cât el de mari, având trup de salamandră, cap de porc mistreț, aripi ca de muscă, coadă de taur, mâini și picioare omenești acoperite cu păr des, negru, mirosind a mâl de mlaștină, și răcnind de se crăpa pământul sub ei.  Însă Luron i-a răzbit până la urmă cu doar o singură văpaie, albă ca un fulger nemaivăzut, dintr-o dată adunându-i pe amândoi zmeii în două grămăjoare de cenușă. E adevărat că, după această vitejie, Luron a zăcut două zile încheiate, să-și recapete puterile.

Dar ceata trolilor îngrozitori a trebuit a fi înfruntată de toți trei împreună, Amot, Raman și Luron. Lupta a durat toată noaptea și Amot a tăiat și împuns cu spada sa de nu-și mai simțea brațul, căci trolii nu mureau cu una cu două. Focul nu-i ardea, apa nu-i îneca. Inimă nu aveau. Doar dacă erau străpunși în cel de-al treilea ochi al lor, aflat în ceafa lor, atunci se fărâmițau în praf de piatră ce putea fi înecat de ploaie, spulberat de vânt sau ars de flăcările lui Luron.

La fiecare dintre aceste bătălii, așezat lângă foc și învelit în pelerina ce nu se uda vreodată, Iosif râdea din răsputeri, bătea din palme și țipa entuziast:

– Așaa, așaaa!!! Acum, acummm!!! Uraaa!!!

Și de fiecare dată când striga: „Uraaa!!!” dușmanul era răpus.

***

   Într-o altă noapte, o hoardă de vârcolaci și strigoi s-a rânduit la intrarea în grotă. Urlau, scrâșneau, se vălureau unii peste alții, luând înfățișări de-ți îngheța sângele în vine. Și în toate limbile pământului le cereau sângele. Luron îi ținea la distanță cu focul aruncat deodată și din nări și din gura sa. Iar Raman, așezat ocrotitor în fața lui Iosif și  Amot, scosese de undeva, doar el știa de unde, Cartea Descântecelor și, cu voce  tunătoare, răcnea farmece de apărare împotriva creaturilor lui Beliazar. A răcnit astfel toată noaptea, dar ca într-o vrajă rea, vârcolacii și strigoii nu piereau. Doar ajutate de focul lui Luron, farmecele i-au oprit să nu năvălească peste ei.  Însă, astfel a fost până când, pe neașteptate, Iosif a fugit de lângă Raman, i-a sărit în brațe lui Amot și a început să cânte odată cu Amot psalmi de apărare împotriva Răului.

    Glasul lui cristalin s-a înălțat peste vocea lui Amot și a luminat întreaga grotă.

În clipa aceea, vârcolacii și strigoii au amuțit dintr-o dată, apoi au încercat să fugă care încotro cu mare repeziciune, fiecare pierind într-un abur cenușiu-gălbui cu miros de pucioasă, risipit imediat de ploaie și de vânt.

     Firește, după ce bătălia s-a încheiat cu victoria lor zdrobitoare, Iosif s-a simțit mult mai mult decât doar micul lor rege și i-a privit de sus, cu mare îngăduință pe Amot, Luron și Raman, care îl mâncau din priviri de drag ce le era.

***

     După această înfruntare, darurile lui Beliazar au încetat a se mai înfățișa, dar furtuna nu s-a oprit din furia ei. Și nimeni nu îl mai putea amăgi pe Iosif, care devenise tot mai abătut de prizonieratul lor în grotă. Iar Amot, Luron, Raman erau și mai mohorâți de tristețea micului rege Iosif.

***

     Într-o seară, după ce, spre disperarea celor trei, toata ziua nu scosese un cuvințel, Iosif a bătut din picior și furios foc a țipat poruncitor:

    – Unde e Theophil? Să vină Theophil! Nu mă culc până nu vine Theophil!

Atunci, din noapte, chiar la intrarea în grotă, o umbră s-a înălțat.

Și Nar, lupul suriu al lui Theophil, dintr-un salt a fost la picioarele lui Iosif, gudurându-se ca un cățel fericit. Iar pe umărul lui Amot s-a așezat șoimul cu coadă roșie, cap negru înspicat cu pene albe și roșii. Fâlfâind din aripi a rostit cu glas oțelit:

     – Ne-am înfățișat, Nar și cu mine, Oris, să te slujim  Amot. Stăpânul nostru te așteaptă acolo, pe piscul muntelui. Tu și cu mine vom pleca în zori să-l întâlnim.

Dar nu mai apucă să rostească nimic altceva, fiindcă Iosif izbucni în plâns. Nar îi linse lacrimile de pe obrăjori și îl întrebă cu mare duioșie:

    – Ce este, Iosif?

Iosif își plecă încet fruntea și înecat de lacrimi, abia vorbi:

    – Mi-e dor de mama, vreau la mama… Vreau și eu să merg la Theophil. Mama e acolo, nu-i așa?

În grota se lasă o tăcere grea, apăsându-i necruțătoare pe toți ceilalți. Amot îl luă pe Iosif în brațe:

   – Și mamei îi este tare dor de tine, nu-i așa, Oris?

Șoimul zbură de pe umărul lui Amot și se așeză pe umărul firav al copilului, care se opri din plâns și îl privi cu bunăvoință pe Oris.

    – Adona vă iubește mult, mult de tot, dar cel mai mult pe tine, Iosif. Și vă așteaptă cu drag și sănătoasă în palatul lui Theophil. Curând, tare curând o să vă întoarceți la ea.

    – Ce ți-am spus eu? râse Amot.

Și toți începură să râdă, ba chiar Raman făcu două-trei tumbe.

Iosif schiță un zâmbet și întrebă cu încăpățânare:

     – Da’ eu de ce să nu merg cu voi la Theophil, că eu am vrut primul să ajung pe vârful muntelui?

De data aceasta îi răspunse Nar, care își drese glasul și rosti sfătos ca un bunic:

      – Mama ta, Adona, a vrut să fie așa ca acum. Mai întâi Amot, călăuzit de Oris, pe urmă, după ce iese soarele și se mai încălzește puțin, venim și noi, tu, Raman, Luron și cu mine.

Iosif întrebă pe nerăsuflate și din toată inimioara lui:

     – Se oprește furtuna?

Toți ceilalți tăcură încurcați, dar Nar se reculese primul și glăsui:

     – Păi de ce crezi că am venit noi și Theophil îl așteaptă pe tata acolo, să vină primul?

     – A-ha, zise Iosif. Atunci, așa să fie.

În toată grota se auzi oftatul de ușurare al fiecăruia dintre ei.

Doar Amot își simți inima zvâcnindu-i în piept.

Căci știa prea bine, îl aștepta o nouă încercare.

Și mai știa Amot că obosise.

Și mai știa Amot că viermele îndoielii începuse să-l roadă.

Și mai știa Amot că răbdarea lui era pe sfârșite.

Așa că, lăuntric, Amot se rugă fierbinte.

***

 „… vântul rece, brrr…

înfioară strigoii…

septembrie – ahh…”

***

(cititorule, atenție – va urma… episodul XIV, episodul XV, episodul XVI… ș.a.m.d.)

***

RESPIRAȚIA

Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.

(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)

(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)

(http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/leonard-oprea-in-lumea-secolului-xxi-se-pune-intrebarea-quintesentiala-exista-libertatea-de-stelian-turlea-14665342)