Leonard Oprea 
„… efemeritatea fluturilor este chiar efemeritatea clipelor frumoase ale vieții fiecăruia dintre noi – și este astfel în mod esențial fiindcă asta e trăirea noastră zilnică întru Domnul… Cel care ne-a dat viață și duh… iubindu-ne și jertfindu-se pe Cruce pentru fiecare dintre noi…” (Theophil Magus)
Amot se trezi simțind ceva cald curgând pe gâtul și pieptul său.
Își pipăi gâtul și deschise ochii.
Adona stătea în picioare lângă pat, la căpătâiul său.
Era îmbrăcată în rochia ei de mireasă și îi zâmbea lui Amot.
Ochii ei apăreau a fi din argint viu.
Amot îi zâmbi înapoi și dori să întrebe „ce se întâmplă?!”, dar nu reuși să-și miște buzele.
Își pipăi din nou gâtul, apoi își ridică degetele în dreptul ochilor.
Erau pline de sânge.
Și se lipeau între ele.
Pe urmă văzu lama plină de sânge a jungherului său, aflat în mâna Adonei.
Amot vru să se ridice din pat, însă trupul nu-l mai asculta.
Își simți pleoapele grele. Atât de grele încât abia își putea ține ochii deschiși.
Mai apucă să îl vadă pe Iosif zbătându-se în brațele unui bărbat necunoscut.
Îl auzi pe acesta ca prin vis:
– Astâmpără-te odată, diavol ce ești ! cu glas de mistreț furios.
Apoi, grohăind către Adona:
– Să mergem! Focul a cuprins casa.
Pleoapele nu-l mai ascultară pe Amot.
Mai simiți în nări fumul vâlvătăilor ce îmbrățișau cu furie pereții de lemn ai casei.
Înainte de a fi înghițit de Întuneric, mai încercă o dată să-și miște buzele și reuși să horcăie
stins:
– De ce, Adona ?!…
Rosti apoi – lăuntric:
Iartă-mă.
După care, adunându-și toată ființa, surâse.
Împăcat.
Și, în clipa aceea mai știu doar atât – nu zâmbise așa de frumos, de bun și de plin de iubire niciodată în viața sa.
***
Theophil îl mângâie ușor pe frunte.
Amot se trezi.
Privi in jur.
Iosif încă dormea în brațele sale.
Theophil aplecat asupra sa, continua să-i mângâie fruntea, ca pe cea a unui copil abia salvat de febra de peste noapte.
Luceafărul dimineții clipea peste fuga nopții.
Focul pâlpâia abia stins.
Raman era acolo, lângă Theophil, la căpătâiul său.
Luron își întinse o aripă și îi făcu semn de “Bună să-ți fie dimineața!”
Râul curgea liniștit în matca sa.
Amot nu se mișcă, vrând să nu îl trezească încă pe Iosif.
Își drese glasul și șopti:
– Theophil, nu sunt mort ?!
Theophil își lua mâna de pe fruntea lui Amot și râse ușor :
– După cum bine vezi, nu. Ești chiar mai viu decât noi toți.
Amot înclină capul și își lipi buzele de fruntea caldă a copilului din brațele sale.
– Cum o să fii mort cu așa neprețuită comoară în brațele tale?! râse cu mare duioșie Theophil.
Amot tăcu o vreme. Pe urmă, rosti hotărât:
– Totuși nu am visat… Spune, am visat ?…
– Fără îndoială, ai visat întări Theophil. Adona e bine, sănătoasă și te așteaptă cu drag în palatul meu.
– Atunci?!…
– Da, tot Beliazar, după cum prea bine știi…
– Atunci, Cel Prea Înalt și Sacru…
– Atunci… da Amot, atunci și acum Beliazar are îngăduința Celui Prea Înalt și Sacru…
– Atunci, Beliazar poate acum… orice?!!…
– Da, zise Theophil, în astă trecută deja încercare totuși, până la urmă, tu, Amot, ai murit zâmbind cum niciodată nu ai zâmbit în viața ta, nu-i așa?
– … atit de frumos, așa de bun, atât de plin de iubire, murmură Amot.
– … și ai rostit lăuntric, iartă-mă, îl întregi Theophil.
Dintr-o dată Amot își aminti. Și întrebă:
– Diamantul Zâmbetului Nepieritor, nu-i așa? Cartea a treia, Legenda Fiului Celui Prea Înalt și Sacru… Eu sunt Calea și Adevărul și Viața, nu-i așa? Iubirea este moarte și moartea este înviere.
– Iar cel care cunoaște asta și practică asta va dobândi Diamantul Zâmbetului Nepieritor, îl întregi din nou Theophil. Altă încercare. Și ai învins, Amot.
Amot îl sărută pe Iosif pe creștet, oftă din tot sufletul, pe urmă întrebă:
– Iosif, Adona și eu, la fel tu, Theophil, dar și Raman și Luron, în noi toți și dincolo de noi, Credința neclintită, nu-i așa?
Theophil se aseză la căpătâiul său, dar nu-i răspunse.
Iarăși oftă Amot:
– Sunt obosit, lasă-mă să mai dorm puțin, mărite rege și îi zâmbi cu drag lui Theophil.
Acesta încuviință dând din cap:
– Somn ușor. Eu pregătesc un mic dejun pe cinste până va treziți voi.
Amot îl strânse ușor pe Iosif în brațe și adormi ca un prunc.
***
Iosif zărise un vârf de munte, despre care doar el știa de ce îl îndrăgise atât de mult și hotărâse că vrea să ajungă acolo. Și cum el era cel care alegea încotro mergeau și cum el era regele lor, iar dorințele lui erau porunci pentru Amot, Luron și Raman – nimeni nu se împotrivi în nici un fel. Prin urmare, porniseră înspre acel vârf de munte, ce părea a atinge norii cu fruntea.
***
Ieșiseră de mult din codru.
Pășeau acum pe creasta muntelui abruptă, colțuroasă, printre stânci ce începuseră a fi acoperite de jnepeni, printre pâlcuri de pini și brazi și alți copaci ai înălțimilor, tot mai rari, tot mai piperniciți. De o parte și de alta – povârnișul crestei muntelui, tot mai puțin lin și îmbrăcat acum în veșmânt de iarbă măruntă și de un fel de mușchi verde-gălbui, cât vezi cu ochii. Când și când, plutind în cercuri largi sub norii mărunți, alburii, câte o acvilă slobozea chiot prelung săgetând zările diamantine. Capre de munte cățărate pe stânci îi priveau fără a fi altcumva decât curioase de ivirea acestor animale necunoscute lor. La fel îi primeau iepurii, dar și căprioarele și cerbii, ce nu se fereau din calea lor.
Din când în când, Raman le arăta câte un leu de munte, bine ascuns printre stânci. Alteori, unde se aflau pâlcuri mai de brazi și tufișuri joase – le arăta chiar câte un râs și nu odată, lupi mari, cenușii.
***
Diminețile erau reci de-ți clănțăneau dinții.
La mijloc de zi soarele te topea cu căldura sa.
Serile erau răcoroase, iar nopțile înghețate.
Urcușul era tot mai anevoios pentru toți, în special pentru Luron, care nu avea voie să zboare decât atunci când primea poruncă de la micul rege. Aerul înălțimilor îi amețea și toți răsuflau din greu, în afară de Iosif, care îi călărea pe fiecare dintre ei ori de câte ori obosea alergând în stânga și-n dreapta, dar vorbind totuși fără încetare, adică întrebând ca de obicei, câte-n lună și-n stele.
Apoi, într-o bună zi, pe neașteptate cerul s-a umplut de nori negri, uriași. Fulgere de zeci de stânjeni lungime au brăzdat bolta. Tunete au cutremurat văzduhul, iar în vale unii copaci, loviți de trăsnet s-au prăvălit arzând grozav. Șuierând, ploaia cu stropi când mari, când mărunți, s-a năpustit peste munte. Vântul hohotind năprasnic a dat iureș îndoind și răsucind copacii, rostogolind bolovani și adunând ploaia în vârtejuri rotite sălbatic.
***
”… boarea nopții – vis…
de toamnă…verde…caldă…
luna stearpă – miauu !…”
***
(cititorule, atenție – va urma… episodul XIII, episodul IV, episodul XV, episodul XVI… ș.a.m.d. )
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
