Leonard Oprea 
(episodul XI)
„… Prostia îngâmfată despre fericirea celui bogat lăfăindu-se în lux și plăceri scumpe, este cancerul milenar al fariseului de pretutindeni. Astfel practicarea firească a Credinței devine un lux pe care foarte puțini și-l pot permite.” (Theophil Magus)
Se adunară înapoi, în jurul focului pâlpâind încă.
Tăcură o vreme. Apoi Amot întrebă:
– Demonii, Beliazar?… Voi ați zărit vreo urmă?
– Nu, răspunseră deodată tigrul și dragonul. Nu.
– Hmm… M-da. Undița este aici. Ați zărit totuși vreo urmă a lui Iosif?
– Da, zise Raman. Urmele duc în codru. Și… se pierd în codru. Pur și simplu se pierd. La fel și mirosul, dispare unde dispar și urmele.
– Tu, Luron?
– Nu, din zbor nu se zărește nimic. Parcă l-a înghițit pământul.
Amot îl fulgeră cu privirea. Dragonul plecă rușinat capul:
– Iartă-mă, vorbesc și eu.
Amot oftă scurt și porunci:
– Tu, Raman cauți în codru, în susul râului. Eu, tot prin codru, în josul râului. Luron, tu zbori în toate părțile. Cel care îl găsește primul îi anunța pe ceilalți. Tu Raman cu tunetul răgetului tău; tu, Luron cu trăsnetul focului tău; eu voi glăsui din cornul meu de vânătoare. Dacă nu îl aflăm, în prag de înserare ne adunăm aici și îl chemăm pe Theophil.
– Îl vom găsi, răspunseră într-un glas tigrul și dragonul.
– Da, îl vom găsi. Cel Prea Înalt și Sacru este cu Iosif, este cu noi, se încrâncenă Amot.
Și plecară.
Fiecare dupa cum se hotărâse.
***
Ziua se apropia de apusul ei când Amot ieșise din codru și acum călca prin iarba înaltă și deasă a unei poieni smălțuită cu flori mărunte de toate culorile.
Pleșuve, câteva stânci își răsăreau capul ici și colo.
Ploua mărunt.
O umezeală ce-l pătrundea până la oase și-l înăbușea, apăsa locul.
Abur moale se înălța din pământ.
Sudoarea șiroia pe tot trupul lui Amot.
Abia mai pășea.
Se opri din mers.
Își șterse broboanele de sudoare ce-i intrau în ochi.
Luă din desagă ulciorul cu apă ce nu se termina vreodată și-l duse la gură să-și potolească setea.
Atunci precum în visul său, acum însă doar dincolo de marginea poienii, văzu casele din lemn de stejar, rânduite în semicerc, de o parte și de alta a insulei din mijlocul râului atât de albastru, unde se înălța, din lemn și piatră, săgeată uriașă țintind spre Ceruri, Templul Legendelor Lumii.
– Kyria, șopti Amot, recunoscând pe dată tărâmul tribului său.
Se înfioră tot, Amot.
Cu mâini tremurânde puse ulciorul înapoi în desagă.
Din locul în care stătea, se afla doar la o bătaie de săgeată depărtare de casa sa.
Iar acolo, pe prispa casei, Iosif și Adona se jucau cu Vortex ce lătra de mama focului și nu se lăsa prins nicicum.
Fericit Amot începu să alerge înspre ei, cu glas spart de lacrimi strigând din răsputeri:
– Iosif ! Adona ! Iosiiif ! Adonaaa !
Băiatul și mama se opriră din joaca lor cu Vortex..
Adona scutură din cap fluturându-și pletele castanii și strigă dojenindu-l:
– Hai, hai odată! Pe unde-mi umbli, cina e gata!
Iosif ajunsese deja lângă el și îi sări la piept, prinzându-se cu brațele de gâtul său.
Îi șopti la ureche:
– Mama, ți-a pregătit o surpriză. Da’ tu nu știi nimic de la mine, e secret.
Amot îl sărută pe obraji și îl dojeni blând:
– Aici te-ai ascuns, măi spiriduș. Bine, bine, am înțeles – e secret.
– Da de ce plângi, tată?! se miră Iosif.
– Ei, și tu, cum o să plâng eu cu așa comoară în brațe?!
Apoi, îl prinse de subsuori, îl saltă în aer și îl coborî ușor pe umerii săi:
– Hai să mergem, mama a intrat deja în casă. Hai să n-o supărăm, da?
Și, cu Iosif chiuind pe umerii săi, Amot nechezând, alergă în trap mărunt spre casă.
În pragul ușii, îmbujorată Adona râdea.
Iar Amot își lăsă lacrimile să-i curgă în voie pe obraji.
***
Ca de obicei, Adona se întrecuse pe sine în pregătirea cinei.
Iar această cină era într-adevăr o surpriză, fiind cea mai înalt prețuită de Amot și pregătită de Adona aproape de fiecare dată când sărbătoreau o anume zi din viața lor, doar din viața lor, a lui Iosif, a ei și a lui Amot.
Pe masa din lemn de stejar bine lustruit, luminat jucăuș de focul din cămin și de lumânările din ceară de albine, aprinse în sfeșnice mari de aramă înconjurate de ferigi și flori sălbatice, pe platouri de argint anume aranjate, mâncărurile le zâmbeau îmbietor.
Pâine albă de grâu, caldă, abia scoasă din cuptor. Gustări – brânză de capră ușor fermentată, măsline negre și verzi și felii subțiri de șuncă afumată, urmau a fi udate cu rachiul din muguri brad amestecat cu miere și scorțișoară, vechi de peste trei ani.
Apoi, o ciorba acrișoară din varză murată, cu roșii, ardei verzi, morcovi și sfeclă roșie, toate tăiate mărunt, iar deasupra presărat mărar verde.
Pe platoul din mijlocul mesei trona fazanul împănat cu fructe de pădure, uns cu sos din ardei iute dar nu prea iute, boabe de muștar și miere, învelit în frunze de mentă și copt încet, la foc mic, astfel încât carnea să se topească în gură.
Vinul era din strugure cu boaba mică și neagră, vechi de doi ani, cu sclipiri de rubin întunecat ce păta buzele și dinții.
În cele din urmă, te desfătai gustând mure și zmeură și mere sălbatice, culese din pădure, stropite cu lichior de afine.
Amot privi totul și după ce se dezmetici, întrebă:
– Dar ce sărbătorim?
– Cum ce?! întrebă uimită Adona. V-ați întors acasă teferi amândoi, Iosif și cu tine..
Amot își înghiți nodul din gât, o luă în brațe pe Adona, o sărută îndelung și zise blând, cu glas tremurat de recunoștință și bucurie:
– Mulțumesc… mulțumesc. Vă iubesc așa de mult.
– Și noi, și noi pe tine, trâmbiță copilărește Iosif.
***
Mâncară pe îndelete, sporovăind vrute și nevrute, râzând și, din când în când, cu mare dragoste necăjindu-l pe Iosif, care stătea când în brațele Adonei, când în brațele lui Amot și mânca din farfuria fiecăruia dintre ei. Pe scaunul său se cățărase triumfător Vortex, care se străduia din răsputeri să latre cât mai asurzitor, poftind la tot ce se afla pe masă, dar mai ales râvnind a se înfrupta din fazan. Dar Adona avuse grijă și de el. Astfel, când Vortex încerca să ajungă la fazan, de pe o farfurie plină cu oase și bucăți de carne doar pe jumătate fiartă, lua câte un os sau o bucată de carne și i-o arunca pe podea. Vortex uita de fazan și pe dată se repezea în căutarea noii sale prăzii.
Iosif îl îndemna mereu:
– Caută Vortex, caută !
***
Curând Iosif, ca un elf mic și obosit, a adormit in brațele mamei sale..
După ce l-au pus în pătuțul său și l-au învelit cu grijă, Adona și Amot au mai zăbovit până târziu în noapte, depănând tot felul de amintiri și râzând unul de altul, împletind priviri luminate feeric de iubire cer de noapte senină.
***
Apoi, ca odată demult în tinerețea lor, Amot și Adona au făcut îndelung dragoste, până când au adormit unul în brațele celuilalt.
Liniște și pace de început de lume pluteau în casă. Iar trosnetul lemnelor arzînd mocnit în cămin, povestea despre fericire…
***
Pe nesimțite, Întunericul cu luciri de foc mocnit, rânji și îmbrătișă strâns întreaga casă.
***
”… soare cu dinți…
…vară, zori cu colți …
trandafiri morți…”
***
(cititorule, atenție – va urma… episodul XII, episodul XIII, episodul XIV… ș.a.m.d.)
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
(sursa foto: toghigipaper.com/immagini-buonanotte-5/)
