Leonard Oprea 
(episodul VIII)
… Satan este o infinitate finită. Totuși o infinitate prin comparație cu puterea omului de a-l imagina. Și astfel omul cu mare inconștientă trufie, mereu „se face frate cu dracul până trece puntea… ” (Theophil Magus)
O vreme Amot merse la întâmplare printre brazii cu greu desenați sub semiluna nopții. Dar pe măsură ce înainta în codru, negura era tot mai deasă, mai de nepătruns cu privirea. Abia puteai vedea nu mai departe de câțiva pași în față.
Curând Amot înțelese că nu are rost să mai înainteze.
Se opri și încrucișându-și picioarele se așeză la rădăcina unui brad. Puse spada pe genunchi, ținând-o de mâner. În cealaltă mâna ținea jungherul. Își îndreptă spatele sprijinindu-l de trunchiul copacului și așteptă.
Și încet, încet, ca atunci când trecuseră prin codrul dinaintea palatului lui Theophil, auzi Amot șoapte prelungi, hohote scârțâite, bolboroseli, frânturi de cânt sălbatic, neînțeles, ecouri de țipete, sâsâieli furioase, clămpănit de fălci, chemări înveninate. Și întrezări Amot umbre mici și mari, uneori uriașe ce se prelungeau, se răsuceau, se frângeau și reuneau într-o nălucire nebună-nebună, neîncetată.
Amot nu se clinti. Așteptă.
Pe urmă, tot ca atunci, veni și duhoarea – de mlaștină, de carne putredă, de cadavre arse, de mucegai, de vomă spurcată, de toate acestea la un loc împreună cu altele de nesuportat fetide mirosuri șerpuiau înspre el, tot mai aproape, tot mai aproape.
– Mă aștepți, Amot? auzi în jurul său, când la câțiva pași de el, când printre copaci, când venind de sus, când parcă vorbea pământul de sub el, mă aștepți Amot? auzi glasul ce împletea parcă mulțimi de răcnete și țipete de jale și șoapte pe pat de moarte, mă aștepți, Amot? îl întrebă Beliazar.
Amot încleștă fălcile și tăcu.
Beliazar chicoti a secure hârșâită pe piatră.
Amot strânse și mai tare din fălci rostind lăuntric cuvânt cu cuvânt tot ce îl învățase Theophil.
– Amot, degeaba Amot, chicoti din nou Beliazar.
Amot se ridică încet, cumpănindu-și spada și jungherul.
– În Numele Celui Prea Înalt și Sacru îți poruncesc să te arăți ! tună Amot.
– Ei bine, nu vreau, chicoti Beliazar.
Amot tăcu, ușor descumpănit.
– Nu vreau Amot, din nou răsună prelung șoapta de gheață a lui Beliazar.
Și, în clipa următoare, toate zgomotele, întreaga duhoare dispărură.
Se așternu grea, neînchipuit de grea și de necuprins tăcerea Întunericului.
Se cutremură în toată ființa sa Amot.
Și, iarăși rosti în gând, o dată și încă o dată și încă o dată tot ce-l povățuise Theophil.
Cuvânt cu cuvânt, fiecare cuvânt, fiecare cuvânt, clar, clar și cântând cuvintele, căutându-le miezul ascuns, căci o spaimă de neînfrânt începu a-i picura în sânge și fiecare picătură era toată viața sa, dar mai ales viața sa alături de Adona și Iosif, viața sa aflată acum, în aste clipe, parcă fără putință de împotrivire târâtă înspre moarte.
Pe urmă, Amot închise ochii, respiră adânc o dată, de doua ori, de trei ori și Iosif înflori în inima sa, îi umplu întreaga inima cu el-însuși, tot numai zâmbet bun, bun de tot și tot, tot numai iubire.
Dar când deschise ochii – Amot nu mai văzu nimic.
Dar când încercă să audă – Amot nu mai auzi nimic.
Dar când încercă cuvânt să rostească cu limba și buzele sale – Amot nu mai rosti nimic.
Orb, surd și mut…
Orb, surd și mut?!…
Orb, surd și mut, înțelese dintr-o dată Amot.
Înfipse spada în pământ.
Trecu jungherul în mâna dreaptă.
Strânse jungherul în pumn și își înalță brațul.
Chiar înainte de a-și fulgera pieptul, din inima sa, umplând toată inima sa, Iosif îi zâmbi și îi dărui floare de floare cuvintele: …trupul este prima cunoaștere de tine-însuți; fără această cunoaștere, omul se supune prin el-însuși Răului, se supune cu bucurie lui Beliazar…
Iar lăuntric, Amot îi răspunse copilului : … cine este trupul meu?
Și, Iosif îi dărui ultima floare: tu însuţi.
Amot se scutura întru spiritul său și strigatul său izbucni cu nepământeană tărie, spintecă, destrămă Întunericul ca pe un abur subțire și nevolnic:
– Sunt viu – iubesc, mă închin și mulțumesc!
Strânse cu putere pleoapele și deschise ochii.
Se crăpa de zori.
Stele încă mai clipeau în înalt.
Prima geană de soare împurpura câțiva nori.
Mirosea a cetină și nevăzute păsări vesteau cu triluri fermecate o nouă zi.
Amot începu să râdă. Plângând.
Amot plângea și râdea.
Se rostogoli în tumbe prin iarba umedă, printre ferigi și tufe sălbatice, acoperite de rouă.
O ciută se opri din plutirea ei și îl privi uimită.
Amot o văzu și îi cântă:
– Sunt fericit.
***
Călătoreau deja de peste trei săptămâni de-a lungul țărmurului unui râu lat, adânc și năvalnic, ce străbătea o vale largă părând a fi nesfârșită în trupul Munților Răscrucii. Ținutul sălbatic se arăta a fi nestrăbătut de picior de om. Copacii, tufișurile, păsările și fiarele pădurii, totul, la fiecare pas, îi întimpina nici cu prietenie, nici cu dușmănie, ci doar cu neascunsă curiozitate.
Amot știa ca trebuie să treacă râul. Căuta un vad bun, însă de fiecare dată când se apropiau de apele albăstrii întunecate și înspumate, râul dintr-o dată se lățea de nu mai puteai zări malul celalalt și devenea și mai vijelios, de-a dreptul fioros.
Amot îi ceruse lui Luron să îi treacă în zbor peste râu, însă Luron a zâmbit trist și, oftând adânc, i-a răspuns:
– Amot, crede-mă Amot și eu vreau să trecem o dată peste râul ăsta, însa am poruncă de la Theophil să împlinesc profeția întocmai, așadar, nici vorba să îndrăznesc a-i încălca porunca. Și, chiar daca aș îndrăzni – trebuie să înțelegi că nu știu cine și cum, dar Theophil nu minte, acel Rău poate Beliazar însuși, poate un demon al sau, se va ridica împotriva noastră cu putere mai mare decât a noastră și vom pieri, prăbușiți în apele astea, înghițiți de ele. Așadar, eu și cine mă va călări primul în zbor peste râu – vom pieri. Și, nici unul dintre noi nu trebuie să piară. Doar împreună putem izbândi – știi asta, Amot. Căci, da, chiar dacă doar tu, tu vei făptui mereu, noi suntem fiecare parte a puterii tale, iar Iosif este iubirea noastră.
Între timp, Iosif sărise de pe spinarea lui Raman și alergând, sări prinzându-se cu brațele de gâtul lui Amot, zâmbi topit de plăcere.
– Da, Amot, întări Raman spusa lui Luron. Așa este. Profeția trebuie împlinită așa cum este dată. Eu unul nu vreau să pier decât apărându-vă pe voi, altfel nu pot greși aiurea.
– Da, tată – trebuie să mergem de-a lungul râului, adăugă pe nerăsuflate Iosif, căruia nu-i păsa deloc dacă treceau râul în acel ceas sau peste o mie de ani, atât de fericit se simțea călătorind așa cum călătoreau, căci mereu descoperea câte ceva nou și nimic nu-i lipsea. Numai absența Adonei îl întrista uneori pe Iosif și atunci care mai de care, Amot, sau Raman ori Luron nu mai știau ce giumbușlucuri să facă pentru a șterge tristețea de pe chipul lui, de băiețel năzdrăvan.
Amot se gândise nu o dată să îl cheme în ajutor pe Theophil, însă Regele Munților Răscrucii îi spusese de la bun început că va veni singur în ajutorul lor, atunci și numai atunci când se vor afla descumpăniți sau primejduiți într-unul dintre ceasurile încercării. Așa că Amot se înarma zilnic cu răbdare și călătorea așteptând ca totul se întâmple bine, cât mai bine.
În aceea dimineață de sfârșit de iunie – o ceață albăstruie plutea pe râu.
O anume tăcere ce amuțise ființa locului, îl preveni pe Amot că sosise încă unul dintre acele ceasuri ale încercării lor. Se înfioră tot, căci așa precum și la prima încercare nu știa nimic despre ce și cum va fi, dar se simțea amenințat anume – tot așa se întâmplă și acum. Încordat le spuse celorlalți:
– A sosit ceasul. Nu mergem mai departe îl așteptăm pe Theophil.
***
În prag de înserare uriașul lup suriu ce-l însoțea mereu pe Theophil, li se înfățișă. Își plecă fruntea închinându-se lui Amot și îi spuse:
– Amot, iată cuvântul lui Theophil către tine: În nesfârșita sa viată pe acest Pământ, omul a crezut şi va crede în multe – în gânduri, în fapte, în lucruri, în alţi oameni sau în demoni şi îngeri căzuţi… Dar niciodată Credinţa lui nu a aparţinut altcuiva decât Lui, Cel Prea Înalt și Sacru. De aceea, Cel prea Înalt și Sacru nu s-a lepădat nicicând de Credinţa Sa în om.
După care lupul se așeză pe labele din spate și adaugă:
– Numele meu este Nar. Ascult porunca ta, Amot.
Amot se apropie de el și îl mângâie pe cap, scărpinându-l ușor între urechi. Iubea acest lup. Nar mârâi și scânci plecându-și capul, întinzând gâtul, gudurându-se.
Amot îl întrebă:
– Nar, rămâi cu mine?
– Nu Amot. Părintele și stăpânul meu este Theophil. Dar tu ești urmașul său. Și, când totul se va împlini voi fi mereu cu tine.
***
”…un păianjen…
… fuge pe podea – luna…
vrajă de vară…”
***
(cititorule, atenție – va urma… episodul IX, episodul X, episodul XI, episodul XII… ș.a.m.d.)
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
