Leonard Oprea
„Fără Iisus Christos… Friedrich Nietzsche ar fi fost lipsit de subiect și predicat filosofic. Șansa de a trăi întru a fi tu însuți – ești tu însuți întru Dumnezeu…” (Theophil Magus)
***
Truism: Emil Cioran este și va ramâne autorul unei opere literar-filosofice unice și inegalabile în cultura universală.
…
Însă pentru mine,
Emil Cioran încarnează… și triumful absolut al celei mai malefice manifestari a naturii românului, anume: negativismul.
Dovada irecuzabilă este însuși Emil Cioran care, cu sisifiană înverșunare, prin cuvânt trăit-scris a rostogolit mereu ura și negarea de sine-însuși ca român.
Într-o „Românie literară” din septembrie 2000 (Emil Cioran – Caiete) am aflat cele de mai jos:
… prin aprilie 1969, Emil Cioran scria:
„E sigur că sîntem marcaţi de spaţiul „cultural” din care venim. Transilvania păstrează o puternică amprentă ungurească, „asiatică”. Sînt transilvănean, prin urmare… cu cît îmbătrînesc, cu atît îmi dau seama că aparţin, nu numai prin originile mele, dar şi prin temperament, Europei Centrale. Treizeci de ani trăiţi la Paris nu vor şterge faptul că m-am născut la periferia imperiului austro-ungar.”
Şi tot pe atunci:
„Ce-ar spune taică-meu, care în timpul primului război mondial a fost deportat la Sopron, dacă m-ar vedea ascultînd la Paris, ceasuri întregi, muzică ţigănească maghiară? Însă, la drept vorbind, această muzică aparţine atît de organic lumii Europei Centrale din care vin, încît orice formă de reacţie şovină faţă de ea ar fi deplasată. În sufletul meu mă simt român şi ungur, poate mai mult ungur decît român”.
În decembrie 1971:
„În vreme ce muzica populară românească, cu excepţia doinei, mă lasă rece, mă oripilează chiar, cel mai banal refren maghiar mă răscoleşte cum nimic nu mă poate răscoli.
În mod normal dacă „România” n-ar fi existat, mi-aş fi făcut studiile la Budapesta şi la Viena; sînt un om al Europei Centrale şi am în sînge tot fatalismul acestui popor fără noroc, dar în acelaşi timp sînt austro-ungar, aparţin vechii monarhii.”
În 28 februarie 1971:
„Mi se reproşează anumite pagini din „Schimbarea la faţă”, carte scrisă în urmă cu treizeci şi cinci de ani! Aveam douăzeci şi trei de ani şi eram mai nebun ca oricine.Am răsfoit ieri această carte; mi s-a părut că am scris-o într-o viaţă anterioară. Oricum eul meu actual nu se mai recunoaşte drept autor. Ce încurcată e problema responsabilităţii! Cîte lucruri am putut să cred în tinereţea mea!”
Şi după câteva zile:
„Am vorbit îndelung la telefon cu Eugen Ionescu despre Garda de Fier; spunîndu-i că simt un fel de ruşine intelectuală că m-am lăsat sedus de ea; el îmi răspunde nimerit că am „marşat” pentru că mişcarea era „complet nebună”.
Iar în aprilie, acelaşi an:
„Ce-i datorez Gărzii de Fier. Consecinţele pe care a trebuit să le îndur pentru o simplă înfierbîntare de tinereţe au fost şi sînt atît de disproporţionate, că după ea mi-a fost cu neputinţă să mai îmbrăţişez vreo cauză, chiar şi inofensivă, nobilă sau Dumnezeu mai ştie cum. E bine să plăteşti scump o rătăcire de tinereţe; vei fi cruţat, mai tîrziu, de o mulţime de decepţii”.
În septembrie acelaşi an:
„Garda de Fier? Demonii de dreapta, adepţi ai ortodoxiei aflaţi ideologic la antipodul celor pe care i-a denunţat Dostoievski, dar psihologic foarte asemănători. Fenomen ne-românesc. Aşa se face că şeful G. de F. era slav. Un fel de Hatman.”
…
Astfel – chiar dacă e realmente sincer – de fapt, cum spuneam, cu sisifică disperare, Emil Cioran a încercat să rămână cât mai mult posibil „tânăr și rătăcit” îmbrățișând cu voluptate, extatic – îl citez:
„E bine să plăteşti scump o rătăcire de tinereţe; vei fi cruţat, mai tîrziu, de o mulţime de decepţii”.
Când, mai târziu?
Cine este Emil Cioran?
Un mare român?
Un genial cugetător?
Nu știu…
Mai degrabă doar atât:
Emil Cioran este și va rămâne în cultura universală un erudit de exceptie, uneori atins de geniu, dar altfel, doar un biet om tare nefericit, nespus de trist și, mai ales, mai ales… cenușiu și meschin – nu o dată.
Emil Cioran nu s-a iubit decât pe sine-însuși într-atât încât în egală măsură s-a urât pe sine-însuși.
Aduce – oarecum – cu Nietzsche.
Tragedia lui Nietzsche însă – a fost cumplită, fiindcă și-a otrăvit letal inima, încă din clipa când a declarat „Gott ist tot !” fără să-și asume clar, direct, responsabil consecințele acestei sentințe, nici o îndoială, personală și emoțională.
Nu îl poti declara pe Dumnezeu mort, dacă nu l-ai cunoscut.
Iar dacă l-ai cunoscut pe Dumnezeu, evident că nu îl poți declara mort.
Și apoi, Friedrich Nietzsche, genialul poet romantic, a continuat totuși să trăiască doar pentru a înnebuni încet și fără speranță, ca un autentic supraom (în propria sa definiție).
Pot spune liniștit, într-o percepție ordinară – că Nietzsche, prin soarta sa, amintește de celebrul personaj al lui Jack London: Lup Larsen.
Jalnic.
În acest cât se poate de real context, cel mai sus schițat, cazul Emil Cioran e pentru mine mai degrabă o: MELODRAMĂ.
În consecință (și spre dezamăgirea lui Emil Cioran însuși) un caz atât de … uman.
Atât de omenesc.
Dar, cu atât mai valoros pentru exorcizarea omului și, în special, a omului-român posedat de demonul negativismului.
„… se limpezește
râul după ploia grea…
splendoarea toamnei…”
***
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
