Leonard OpreaLeonard Oprea
20.04.2017

Două mărgăritare pe obraji

„…iubirea dintre un bărbat și o femeie poate însemna multe fapte și înfăptuiri, dureri și bucurii, renunțări și victorii, poate însemna tot ce Apostolul Neamurilor a cuvîntat despre dragoste – dar în primul rînd trebuie a fi re-găsirea de sine unul întru celălalt într-o singură inimă și viață, căci abia atunci este Iubire și este binecuvîntată de Dumnezeu…și e veșnică…/ Theophil Magus”

Plecase de tînăr neputîndu-și stăvili dorința de a vedea, de a cunoaște.

Înainte de a pleca, se pregătise învățînd cîteva dintre limbile lumii și mai ales cugetînd zile și zile asupra îndemnului pe care-l aflase din spusele altor pelerini: oriunde te vei găsi încearcă să trăiești, să simți și să gîndești ca și cum te-ai fi născut în acel loc.

Străbătuse mări și țări. În unele părți ale lumii poposise doi și chiar trei ani. Întotdeauna, cînd urma să pășească pe tărîmurile unui alt neam, căuta să-i cunoască dinainte obiceiurile, firea, învățăturile, durerile și plăcerile, visele. Își cîștigase hrana, îmbrăcămintea și banii de drum lucrînd prin satele, orașele sau porturile în care se oprea.

Astfel, cu timpul, a ajuns să cunoască mulți oameni, bărbați și femei, și să știe multe meserii. Fiecare an de peregrinare îi sporea înțelepciunea.

Acum, stătea la marginea drumului, lîngă o troiță.

Băuse apa limpede și rece din fîntînă.

Apoi, se răcorise spălîndu-și mîinile, fața și picioarele.

Mîncase din bucatele purtate în desagă. Și din nou băuse apa curată, proaspătă.

Așezat pe iarba deasă și verde din jurul troiței, pufăia din pipa veche.

Albăstrui, ușor parfumat, fumul se încolăcea leneș.

Pelerinul ațintea cu privirea creasta dealului.

Dincolo de ea, în vale, se întindea orașul de unde așteptase să vină miracolul lui.

De unde el, om doborît de tristețe plecase în lume.

Omul stătea așa de peste două ceasuri, lăsînd gîndurile să curgă prin el fie ca ape înspumate, fie precum fluviile.

Cîțiva drumeți trecuseră pe lîngă el, dar nu îndrăzniseră a-l tulbura pe cel cu părul și barba argintate, pe cel avînd chipul ca o icoană a Timpului.

Uneori, ochii pelerinului sclipeau…

Cîte o lacrimă măruntă se rostogolea sticlind pe obrazul ars de soare, încrețit de vînt.

Alteori, mîinile cu vene împletite și degete noduroase îi tremurau.

De două, trei ori țiuitul tăcerii sorbise oftatul înăbușit.

În curînd, soarele avea să apună.

Sufletul omului fu inundat de o mare îndoială.

Drumul spinteca spinarea dealului precum pe un întunecat leviatan frîngîndu-l în două.

Ochii pelerinului încremeniseră privind în gol.

Și soarele atît de rotund supt sau țîșnind din tăietura dealului… sau doar Domnul știe…

Cei doi copaci de lîngă soare, unul aproape tot uscat, celălalt cu mii de frunze, neaprinși de văzduhul sîngeriu…

Încă un asfințit, își spuse.

Atunci – pe spinarea leviatanului s-a ivit…

Călca încet – parcă Iisus plutea pășind pe ape…

Și ajunse în dreptul lui… unduindu-și trupul algă în limpezi ape…

Avea fruntea-nalt boltită…

Avea ochii migdalați adînci din viu ametist…

Avea buze din miez de rodie coaptă…

Avea parul în negre inele sălbăticie de Rai…

Avea obraji de Nefertiti neîmblînzită…

Avea chip de icoană bizantină răzvrătită…

Avea toți Îngerii Iubirii ocrotind-o…

Avea pe Dumnezeu în ea…

Și simplu simplu simplu s-au …

S-au sorbit din priviri…

În tăcere de necuvîntat.

Era adevărat.

S-au sărutat – sărut nepămîntean.

Pelerinul i-a aranjat desaga ei pe umerii de femeie-fecioară.

I-a potrivit toiagul în mîinile ei de David feminin.

Apoi, a mîngîiat-o pe creștetul mereu răzvrătit.

Ahuvati i-a zîmbit.

Pelerinul s-a cutremurat.

A șoptit blînd:

Of, laudat fie Domnul, în sfîrșit – ai venit.

Din nou Ahuvati a zîmbit… luminînd asfințitul.

Pelerinului … două mărgaritare i s-au scurs pe obraji.

Ahuvati le-a cules cu vîrful degetelor.

Le-a pus pe buzele sale fierbinți.

Ce sărut, ce răcoare de neuitat, a rostit.

Și din nou Ahuvati a zîmbit.

Haidem, amîndoi au șoptit…

Și au plecat … în lumea largă.

În spatele lor … totul nu mai era decît asfințit.

În spatele lor din soare mai rămăsese doar jarul.

Și un oraș părăsit.

„… valuri mărunte…

salbe de spumă iubesc-n

răsărit țărmul…

***

***

RESPIRAȚIA

Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.

(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)

(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)

(http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/leonard-oprea-in-lumea-secolului-xxi-se-pune-intrebarea-quintesentiala-exista-libertatea-de-stelian-turlea-14665342)

(sursa foto: Ron Hicks Fine Art)

9.875 cititori