Leonard Oprea 
„…oh, da, disperarea de a fi în viață pentru… pentru ce, oameni buni ?!!… dar, atunci Credință de ai în tine vei vedea Îngerul Domnului întinzându-ți aripa sa și luându-te la sânul său în zbor ce îți salvează… nu mărunta-ți viață, ci în primul rând inima și sufletul care viață sunt întru Dumnezeu Iisus Christos. Amin.” (Theophil Magus)
Dumnezeu nu este om… Dumnezeu este Dumnezeu. Și nu este om… Dumnezeu, oftă Iacob.
Apoi sorbi încet din paharul cu Jim Beam bourbon.
Își aprinse trabucul.
Pufăi alene.
Zâmbi trist lui Arty, barmanul, un negru încărunțit care-i răspunse cu zâmbet dintr-o altă tristețe, parcă mai senină.
Erau doar ei în cafeneaua cu aer de New Orleans Burbon Street, cu douăsprezece mese, cu podele ponosite, cu barul plutind molcom în lumină crepusculară de port uitat de lume.
Etta James psalmodia Blues to the Bone – iar Arty murmura blues-ul unduindu-se fald de noapte-n beție.
Era o dimineața azurie deasupra Manhattan-ului – atât de arigintiu cerul încât Iacob se întreba dacă nu cumva Îngerii Luminii fuseseră cuprinși de o frenezie pământeană, la început de nouă zi în New York.
Nespus iubea Iacob New York-ul – in special Manhattan-ul, „the island of many hills”, o Europă erectată într-o Americă sedusă, posedată, extenuată și abandonată de propria-i democrație, tragic alienată de propria-i libertate cu trup devorat de virtuțile dictaturii populiste…, cugeta cu pelin Iacob, rotind între degete paharul cu burbon.
Își găsise Iacob loc de refugiu, aici, în Blue Jazz Café, unde se strângeau să spovedească și să moșească aproape în fiecare noapte fabuloase jam seasion-uri jazz-men-i, blues-men-i din New York și de aiurea.
Blue Jazz Café se afla pe o stradă îngustă, ascunsă, din apropierea Gemenilor. Mai precis, undeva nu departe de mărunta și zvelta egretă – biserica franciscană de sub umbra Gemenilor.
Privind prin vitrina generoasă și limpede, Iacob se înfioră admirând cum The Twins săgetau cu semeție blândă azurul.
Beton și sticlă într-o fraternitate extatică Gemenii încarnau pentru Iacob, doi apostoli titanici înălțându-se spre și întru Domnul, cântând psalmi mozartieni ai bucuriei de a trai.
Doamne, ofta, Iacob, Dumnezeule, de ce nu ești om?
Arty, îi puse pe masă un expresso italienesc:
Hey man, it’s a nice shot, you need it! Take it, please!
Thanks a lot, Arty!
Iacob îl privi drept în ochi pe Arty:
Man, you know, I think I just lost my woman…
Arty îi zâmbi visător:
Have you ever loved a woman?…
Iacob:
So let the blues and let it be…
Arty:
No man, let it go and let God…
Apoi îl bătu pe umăr cu palma sa mare și-l lăsă pe Iacob să-și depene în ritm de blues despărțirea de Maria, în zorii acestei zilei pe aeroportul JF Kennedy.
Maria, Maria te iubesc… – șopti stins Iacob eviscerat de acel dor al unei absențe de necuprins…
Pufăi din trabuc, apoi sorbi din expresso:
Arty, man, indeed a strong one!
Arty însă nu-i răspunse.
Privea hipnotizat înspre vitrina cafenelei.
Privea împietrit.
Privea împietrit de groază.
Iacob se întoarse spre vitrină.
Își simți tâmplele zvâcnind – nebune.
Își simți gura uscată – fierbinte.
Își simți inima – nod în gât.
Împietrit acum și Iacob.
Pe ecranul televizorului avionul – imensă katana tăind sec și adânc Geamănul.
Prin vitrină avionul – imensă katana tăind sec și adânc Geamănul.
Iacob și Arty – statui albite de spaimă.
Spaimă de moarte – hohotind isteric.
Timpul dilatat – plutire de om pierdut în vid.
Pe ecranul televizorului – Gemenii colapsând odată cu tot azurul.
Prin vitrină – Gemenii colapsând odată cu tot azurul… horcăind.
Iacob bolborosind:
Dumnezeu nu e om… Doamne, ajutor…
Arty stins țipînd:
oh my God, oh my Lord…
Gemenii pur și simplu – stâlpi de fum, între Cer și Pământ stâlpi de fum…
Iacob se repezi spre ușă.
Arty urlă:
Noooo!!! Loook!…
Iacob privi.
Arty se repezi înspre el. Îl aruncă de pe scaun pe podea.
Apoi răsturnă mesele și scaunele înspre vitrină și înspre ușa de la intrare.
Iacob mai apucă să vadă:
cerul alb cenușiu vârstat cu negru și inelele din aprins gălbuipuroi urcând înalt înalt înalt trup de gigant balaur spre ceruri năpustit hidos nemilos…moarte moarte moarte dăruind cu flăcări și fum… și îl străfulgeră imaginea a mii de cadavre arse arse arse…
și mai văzu:
totul totul totul doar o pulbere groasă de lut sublimat într-un tsunami nemaivăzut acoperind înecând înecând îngropând îngropând… totul totul totul între cer și pământ…
Iacob închise ochii strângând pleoapele încât îl ardeau pupilele.
Arty îl îmbrațișă rostogolindu-se odată cu el sub o masă.
Și Iacob auzi:
uruitul venit din vintrele aprinse ale Pământului, demențialul urlet al balaurului apocaliptic zămislit din cenușa Gemenilor, din Iad țâșnit triumfător acolo în New York-ul unde el, Iacob, mai credea că el, Iacob, mai poate fi un alt Adam…
Și mai auzi:
bubuitul vitrinei explodând în sute de cioburi – fiecare cu stropul său de azur ucis.
Iacob mai apucă să rostească lăuntric:
Doamne, miluiește-mă pe mine păcătosul, căci nepricepându-mă la nimic, asta e ruga mea. Amin.
Apoi, îl văzu pe Arty, înfășurat în lințoliul acela din cenușă, cu lacrimi desenând cicatrici pe obrajii îndoliați de moloz și-l auzi țipând isteric:
Hey man! Praise the Lord – we are alive!
Slăvit fie Domnul! șopti Iacob.
Pe urmă, își linse molozul de pe buze.
Și, oftă adânc:
Dumnezeu nu e om. Știe El de ce.
„… haloul lunii…
noaptea-n zvâcnet agonic…
oamenii dorm – mor?…”
***
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
