Leonard Oprea 
„… cine poate fi Corbul lui Edgar Allan Poe?!… cine decît poate eu ori tu… lipsit de Iubire și mereu, mereu spasmodic șoptind… atît doar… nevermore… nicicîndacă… ” (Theophil Magus)
Păsări singuratice; trăiesc peste o sută de ani; învaţă cu uşurinţă graiul omenesc; dovedesc o neaşteptată inteligenţă; se exprimă raţionînd şi, între zburătoare, sînt fiinţe ciudate corbii.
Am peste patruzeci de ani şi sînt un singuratic. Calităţile şi defectele mele sînt cele ale unui om obişnuit. Poate că singurul meu defect mai „defect” sau singura mea calitate prin care mă deosebesc de cei mai mulţi dintre noi este singurătatea. În alte vremuri aş fi fost pustnic retras în pădure. Da; am ajuns la vîrsta la care ştiu precis că ţelul meu este singurătatea. Se ştie prea bine, oamenii se nasc şi mor singuri, dar foarte greu reuşesc să trăiască singuri. Deşi singuri se cred creatori.
Stau în fotoliu. Privesc afară prin fereastra larg deschisă. Soarele luminează casa din faţa mea şi blocurile din jur. Strada e pustie şi e cald. Dinspre bulevard – bîzîitul metalic al automobilelor. În curtea şcolii, glasurile copiilor.
Fumez nervos. Mi‑a dispărut corbul. Sînt trei zile de cînd şi‑a luat zborul. Ne‑am certat violent şi puţin a lipsit să nu arunc cu scrumiera după el.
În cei doi ani de cînd sîntem prieteni nedespărţiţi, ne‑am certat adesea – pe aceeaşi temă ca şi acum trei zile – dar niciodată nu m‑am enervat în aşa hal.
L‑am cunoscut într‑o zi cînd m‑am rătăcit în pădurea din marginea oraşului. Stătea pe o cracă şi mă cerceta. M‑a salutat respectuos şi mi‑a propus să mă conducă pînă în apropierea oraşului. Eram aşa de ameţit, de speriat, încît totul mi s‑a părut firesc. I‑am mulţumit, iar el s‑a aşezat pe umărul meu şi m‑a condus amabil. Înainte de a ne despărţi, mi‑a spus: „Domnule, nu eşti primul om pe care îl ajut. Dar înainte de a te părăsi, trebuie să‑ţi mărturisesc că eşti un prost. În îndelungata‑mi singurătate am observat că toţi semenii dumneavoastră dovedesc calităţi reale în acest sens, însă dumneata eşti unul dintre cei care excelează. Eşti un prost simpatic”.
Am rămas cu gura căscată. Corbul a aşteptat calm. În sfîrşit, am izbucnit: „Cum îţi permiţi?! Justifică‑te!”.
Şi‑a desfăcut încet aripile. „Stai, stai”, l‑am oprit. „În seara asta eşti invitatul meu la cină. O să discutăm şi ai să te convingi că nu sînt deloc un prost.” Corbul s‑a legănat de pe un picior pe altul pe craca pe care se aşezase, şi‑a ciugulit penele, apoi a croncănit: „Bine, dar nu o să‑mi poţi dovedi contrariul. Orice argument vei invoca, tot prost rămîi. Simpatic, recunosc”. A fîlfîit din aripi şi s‑a prins din nou cu ghearele de umărul meu.
Pe drum nu m‑am putut abţine şi am încercat să‑i explic că greşeşte; în primul rînd deoarece, spre deosebire de el, aparţin singurei specii dotate cu raţiune…
Degeaba. Corbul îşi susţinea neclintit părerea. M‑am enervat şi l‑am categorisit ca fiind „biet papagal, flaşnetă nenorocită”, l‑am înjurat, dar totul în zadar.
Cina a decurs în condiţii excelente. Am discutat vrute şi nevrute, corbul dovedindu‑se un desăvîrşit interlocutor. L‑am îndrăgit, l‑am rugat să rămînă la mine peste noapte. A acceptat şi astfel am devenit prieteni nedespărţiţi.
Însă în toţi aceşti doi ani pentru el tot un prost am rămas. Şi deseori izbucnea scandalul. Aşa cum s‑a întîmplat şi zilele trecute.
Mi‑e dor de el. Îi simt acut lipsa. „Unde eşti, prieten drag…?”
Doi ani, timp în care, cum se spune „corbul întotdeauna la necaz se cunoaşte”, el mi‑a dat sfatul potrivit, bucuria mi‑a împărtăşit‑o de parcă ar fi fost sufletul meu…
Dar de ce sînt un prost?
Sînt un prost. De trei zile mă frămînt aiurea. Am recapitulat pas cu pas povestea prieteniei noastre, singura mea prietenie… Nici un răspuns. Nici unul.
Sting ţigara. Şi îmi aprind alta. Strada e pustie şi e cald. Parcă prea pustie şi prea cald. Corbul meu. Marea mea taină.
Sînt un biet om şi ce poate fi mai frumos decît un suflet neomenesc care să te înţeleagă, căruia să i te poţi încredinţa, fără să fii măcinat de îndoielile rodite de dragostea pentru orice femeie, copil sau bărbat?
Strada e pustie. Soarele luminează casa din faţa mea, blocurile. Dinspre bulevard – bîzîitul insuportabil al automobilelor. Glasurile copiilor din curtea şcolii…
Zdrang. Trîntesc fereastra. Vreau să beau ceva tare. Mă ridic din fotoliu. Cînd mă întorc…
Stă pe raftul bibliotecii. Înclină capul, deschide pliscul şi aud, sec: NICI-CÎND–DACĂ.
Iau scrumiera şi o arunc înspre el. Se fereşte cu uşurinţă.
În zbor, mă mîngîie cu aripile. Sau mă… mîngîie?!
Închid ochii şi aud, la fel, sec: NICICÎNDACĂ.
Deschid ochii şi‑l urmăresc – se înalţă, se înalţă; dispare, dispare…
Îmi deschid larg aripile.
„…cîmp-n aur rapița…
sub ocean de plumb zbor – mov
șoapta furtunii…”
***
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
