Leonard Oprea 
Lumina neoanelor pâlpâie încăperea și peste aparatul de fotografiat fixat pe un trepied, ațintind cu lentila sa oarbă cafetiera mizerabilă; peste canistra albastră, transparentă, cu apa poatabilă și cu un minuscul robinet alb, erectat înspre paharele de hârtie; peste cutia cu trei gogosi râncede, una mâncată pe jumătate, alta cu o muscă încremenită pe zaharul topit; dar și peste bastoanele de polițist lucind întunecat, cătușele și lanțurile cromate rânduite frumos în rastel, tușierele elctronice de luat amprente…
Mă scutur înfrigurat.
Mă arde trupul, mă arde … sufletul.
Și mi-e groaznic de frig. Îmi simt degetele de la picioare și mâini – înghețate.
Plutește un miros de morgă…
Mă cutremur și chinuindu-mă să-mi strunesc tremurul vocii, întreb înca o data, de data asta rostind rar și clar și usor răspicat fiecare cuvânt:
officers, cu tot respectul, va rog – de ce sunt arestat și tratat astfel, vă rog să-mi raspundeți? Am dreptul să știu sub ce acuzații m-ați arestat și de ce mă tratați în acest mod, necivilizat, nepermis, violent ? Cu tot respectul, vă rog să-mi răspundeți !
O măciucă invizibilă i-a lovit pe toti trei brusc, în același timp și direct în moalele capului. Evident, nu le vine să creadă că m-am adresat lor în acest mod, nu o dată, de doua ori.
Vreme de câteva clipe chiar și eu mă îndoiesc că le-am vorbit în engleză.
Și totuși enlgeză a fost. Engleza corectă.
Născuți din și în uniformele la fel de întunecate și la fel de albastre precum masivii pereți de cazemată ai încăperii, înarmati cu pistoale auIacobte, cu bastoane, cu spray-uri orbitoare, cartușiere, cu lanterne și cătușe sclipitoare – toate prinse de centura neagră, lată și lustruită curea de ascuțit briciul, cei trei polițiști se reculeg rapid și acum sunt în mod clar tare înfuriați de întrebarea mea, de curajul meu de a o repeta.
Mă țintuiesc cu priviri de rottweileri bine hrăniți și antrenați să anihileze orice amenințare, orice opoziție, orice suspect, orice infractor, orice criminal, pe scurt – orice și pe oricine aflat în afara legii și justiției pe care ei o cunosc cel mai bine, o iubesc și o apară cu imaparabil devotement și infailibil profesionism.
Pe pieptul fiecăruia, steaua de polițist lucește sumbru și are cinci colțuri: este pentagrama cu doua coarne sus – de milenii, simbol satanic și mi se înfioară tot trupul.
Însă, în ciuda haitei de spaime spumegânde ce-mi dă târcoale, în cercuri tot mai strânse, tot mai strânse, pacea-de-veci încă mă ocrotește.
Scundă, grasă, machiată strident și cu părul tuns scurt, vopsit stacojiu, femeia-polițist și cei doi luptători profesioniști se apropie de mine încet.
Își pun mâinile în șolduri și, brusc, încep să râdă strident, în hohote.
Încerc din nou să mă ridic în picioare.
Vreau sa stau drept, cât se poate de drept.
Zâmbesc. Cu bunătate.
Și mă ridic în picioare. Drept.
Continuând să râdă cu sunete de balama ruginită, polițistul roscat, cu mutra pistruiată de irlandez terorist, pășește repede înspre mine și mă lovește cu pumnul în piept, proiectându-mă înapoi pe scaunul din plastic rosu.
Iar mă izbesc cu ceafa de marginea spătarului.
Iar gem.
Mă îneacă tusea. Aproape că horcăi.
Dar îi privesc senin și încerc să zâmbesc. Cu bunătate. Omenește.
Negresa întinde spre mine degetul arătator al mâinii sale dolofane, ornată cu un ceas uriaș, cu tot felul de acccesorii, ceas de scafandru, și, latră ascuțit: adică habar n-ai de ce te afli aici, fff-uck you, son’f a bitch? yeeah, esti acuzat de propagandă anti-socială; esti un criminal; you’re fffucked, son’f a bitch. În cel mai bun caz – puscărie pentru vreo 20 de ani. Dar, sper să arzi încet, foarte încet pe cruce, mother fffucker, ha, ha, haaa!
Mă izbeste odoarea ei, de parfum dulceag, grețos de dulceag, folosit de mai toate femeile de culoare, mai ales daca sunt albite, adică au în vene și sânge de alb.
Parfumul e și mai puternic și mai grețos dacă, femeia-barbat se întâmplă să mai fie și în serviciul statului.
Al treilea polițist, o matahală albinoasă, cu buze subțiri tăiate cu lama, își îngustează ochii mici, porcesti. Rânjește și printre colții gălbejiți, șuieră: …așadar, suckerrr, habar n-ai de ce te afli aici? te joci cu noi? joci jocuri periculoase, suckerr, da, jocuri periculoase…
Se apropie lent de mine, mă mângâie pe crestet cu palma sa uriașa și asudată, dupa care mă pocnește amical peste ceafă și continuă să șuiere: nu, nu e bine ce faci, nu e bine deloc, nu te joci cu legea, nu te joci cu noi – s-ar putea să te mai acuzăm și de dispreț față de lege, dispreț față de noi, că te-ai opus, ai rezistat arestării, iar asta, asta… hmm, m-da, ha! ha! ha! execuție publică…
Tace.
Pe urmă, pe neașteptate, se repede la mine și se oprește cu buzele aproape lipite de urechea mea dreaptă.
Îi simt, îi aud răsuflarea întretăiată. Apoi, urlă isteric: nu misca!!! m-ai înțeles, nu mișca!!!
Se îndreaptă de spate. Și râde.
Șuieră cu vadită plăcere: fuck you, man! You’re fucked!
Închid ochii și strâng pleoapele strivind boabele lichide, sărate ale disperării.
Mă sufoc. Pur și simplu mă sufoc.
Anacondă înfășurată pe mine și parcă răsucindu-se prin mine, panica mă sufoca.
Lupt să-mi recâștig starea de pace-de-veci.
Și, reușesc.
Îmi dreg vocea și rostesc cit se poate calm: officers, cu tot respectul, nu înțeleg despre cine vorbiți; cred că e o confuzie regretabilă; personal, nu îmi aduc aminte să fi comis vreo crimă. Vă rog, lămuriți-mă, de ce m-ați arestat, de ce mă tratați astfel? Uitați-va la mine. Nu țin minte să fi comis crima de care mă acuzați…
Nu apuc să-mi termin fraza.
Gurrra!!! țipa isterică polițista.
În acel moment se deschide ușa de la intrare și în încăpere pășește un polițist între doua vârste, de statură potrivită, încărunțit. Fața sa rotundă, măslinie și ridată intens – chipul unui îmbătrânit înainte de vreme și extrem de plictisit: ce se întâmplă aici? hai, ajunge, gata, luati o pauză! hămăie scurt, cu voce scăzută, dar autoritară.
Ceilalti trei se întorc spre el. Nu sunt intimidati de prezenta sa, dar gârbovirea lor bruscă este acea a gradului inferior: O.K., sergeant ; yes sir; yes, sir, răspund în același timp cei trei, cam nefericiți de ordinul primit, așa pe nepusă masă.
Sergentul, fară să privească înspre mine, întinde bratul în direcția mea și, înainte să apuc să deschid gura, îmi ordona sec: taci! vorbești când esti întrebat, O.K.?
Tot așa, fără să privească înspre ceilalti polițiști, ordona: rapoartele!
Irlandezul terorist ia de pe unul dintre birouri câteva foi și i le întinde.
Sergentul îi ordonă: pune-le pe biroul meu și dă-mi o cafea!
Apoi ia telecomanda și măreste volumul la unul dintre televizoare.
Se instalează comod pe scaunul rotitor din spatele biroului aflat în apropierea sa.
Nu se aude decit vocea comentatorului sportiv.
Mă concentrez chinuindu-mă să-mi amintesc ce s-a întâmplat cu mine înainte de a mă trezi pe cimentul de ghiață.
Iar îmi picură sânge din nas.
Din nou îmi ling buzele și din nou mă arde setea.
Mă arde trupul.
Mă ard creierii.
Toate gândurile mele în continuare nu sunt decât țăndari, așchii ce se aprind și ard instantaneu la orice încercare de aducere aminte.
Respir adânc.
Mă țin cu dinții și ghearele de starea de pace-de-veci.
Și, simt că mi se face rău… îngrozitor de rău, capul îmi vâjâie…
Hei, tu de colo, mă biciuie vocea sergentului, care și-a rotit scaunul în dreptul computerului, răspunde scurt și clar la ăntrebările ce ți le pun, O.K.?
Își aranjează la îndemână claviatura, privind încruntat ecranul monitorului.
Cafeaua, McCharty!
Irlandezul terrorist îi pune pe birou, lângă claviatura computerului o cană neagră, uriașă.
Sergentul soarbe zgomotos din cană.
Plescăie și ofteză satisfacut.
Asadar, mi se adresează el, numele și pronumele?
Iacob Constantin, îi răspund cu voce de pace-de-veci.
Ce nume mai e și ăsta?! se miră ironic sergentul și-mi ordonă, hai, fă speeling!
Îi dictez fiecare literă.
Virsta?
40
Educația?
Harvard University.
M-da. Am văzut. Profesia?
Freelancer.
M-da. Am văzut. Cazier?
Anti-social behaviours – 6 months work for community services.
M-da. Am văzut.
Domiciliu?
Temporary homeless shelter.
M-da. Am văzut. Soție, copii?
Divorced. No kids.
M-da. Am văzut.
Sergentul se oprește din scris, își ia mâinile de pe claviatura computerului și mă privește atent, pe sub sprâncenele stufoase, apoi emite un: hmm! după care se uită la cei trei subalterni și întreabă rar, accentuând fiecare cuvânt:
Condamantul a fost tratat corespunzător, nu-i așa?
Yes, sir! rostesc în cor, prompt cei trei.
Mmm-da, ai fost tratat corespunzător, mă anunță sergentul.
Înțeleg că nu am dreptul la replică și tac.
Îmi ling de pe buze sângele uscat, picurat din nas.
Gustul sângelui.
Ce gust are sângele?…
Ce gust are viata mea acum?
De ce se spune că sângele este sărat?!
Nu, hotarit lucru – nu-mi amintesc nimic…
Dintr-o dată mă simt obosit.
O oboseală de plumb mă cuprinde.
Plumb în vine, plumb în creieri, plumb în inimă… o moarte de plumb mă îmbrățișează cu inefabilă tandrețe… devorîndu-mi memoria și sufletul…
Și… și mă scurg tot numai plumb lichid în zbor lent spre un abis atît de întunecat încît știu că e de necuprins și mai știu că îmi voi pierde cunoștința… sau poate mor… și mă văd într-o oglindă aburită, am trup și chip obosit de odiseea mea și mai aud ca într-un vis de vată vocea negresei:
… fffuck, fffuck! son’f a bitch! sir, sir, ăsta chiar leșină… McCarthy cheama salvarea!
***
„… aburi colcăie
prin frasin – zori de februar…
mierle tac – umbre…”
(capitol din romanul „Asasinul unui Președinte” / urmează episodul IV, V, VI ș.a.m.d.)
***
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
