Leonard OpreaLeonard Oprea
29.09.2016

Apus de septembrie – tango…

BIZANTINISM sau ȚIGANIADA ROMÂNEASCĂ?

– O PROFEȚIE despre ROMÂNIA în SECOLUL XXI –

(Povestită în anul 2003 și publicată, prima oară, în an 2004, această amară tristețe este o profeție ce încă se împlinește cu brio în România Secolului 21. Cine crede alt fel este invitat să demonstreze – în mod civilizat și responsabil – contrariul.)

„Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…“ (Raymond Poincaré), acesta este motto-ul superbului și binecunoscutului roman Craii de Curtea-Veche măiestrit de Mateiu Caragiale. Romanul este o genială poveste a României, cea aflată parcă mereu la Porțile Bizanțului și, într-un anume fel, continuă opera lui I.L. Caragiale, tatăl lui Mateiu. Citindu-l pe Mateiu Caragiale, dar înaintea lor pe Dimitrie Cantemir, iar despre Constantinopolul otoman pe Nicolae Iorga, însă tot despre Bizanț și pe alți autori de mare notorietate, români sau străini, ești înclinat să afirmi rapid că Romania a suferit și va suferi etern de bizantinism, în conformitate cu definiția dată cuvîntului prin motto-ul ales de Mateiu Caragiale. Însă, din nefericire, în România de astăzi, eu nu cred că se mai poate vorbi de bizantinism… Iată de ce:

Evident,  PSD-ul a pierdut Alegerile locale în România anului 2004…

Evident, alianțe ale opoziției democratice au mai condus România…

Evident, Ion Iliescu nu va mai fi președintele României…

Evident, Ceaușescu și dictatura sa sînt doar istorie acum…

Evident, România rămîne prima țară europeană care, în mod deschis, hotărît, alături de SUA și Anglia, imediat după tragicul, teribilul „9-11“ a votat împotriva terorismului internațional și islamic (descendent direct al comunismului, precum comunismul este descendentul direct al nazismului).

Evident, România a intrat în NATO în acel an de grație 2003.

Evident, România va fi primită în Uniunea Europeană.

Evident, bilanțul bunelor fapte românești poate continua.

Evident, însă că:

în România celor aproape 50 de ani de co­munism și 14 de neo-comunism, colaboraționismul cu Securi­tatea este, fără doar și poate, național. Securitatea română este acea protuberanță unică a societății românești care domină net și conduce copios întreaga inteligență românească, la aproape toate nivelurile ei.

Excepțiile doar confirmă regula. Securitatea română (sau oricare ar fi noul ei nume, eu îl prefer pe acesta ca fiind atotcuprinzător, ca un supra-creier național) este astăzi deja expresia cvasiperfectă a românului însetat în taină de mîngîierea biciului ocrotitor și conducător.

Dovada irefutabilă:

Președinții României după Decemebrie ‘89 sînt doar ipostaze ale nostalgiei naționale la nivel subliminal după Ceaușescu.

Atîta timp cît această nostalgie va exista, comunismul hibernează liniștit în inima românului de rînd și nu numai. Hibernează, dar nu încetează a-și păstra în perfectă funcțiune cordonul ombilical prin care lumea româ­nească îl hrănește cu admirabilă iresponsabilitate.

Din nou, excepțiile doar confirmă regula. În opinia mea, disidența română anticomunistă nu a existat decît într-o stare prematură, mai corect, imatură, mult mai apropiată de aceea a răsculatului, a haiducului etc. Iar, excepțiile au confirmat perfect și regula aceasta. Dacă privim la ce s-a întîmplat în celelalte țări comuniste est-europene, din punctul de vedere al unei încercări de a defini disidentul anticomunist izolat de cortina de fier sovietică, vom sesiza cu ușurință aceasta: toți disidenții români anticomuniști, de notorietate românească publică, NU pot fi  definiți ca fiind disidenți anticomunști est-europeni. Ei, ai noștri, sînt pur și simplu ALTCEVA.

Și, încă o dată mai mult, tot în România – excepțiile confirmă regula.

Dar, dacă vom folosi ca „paradigmă“ mult îndrăgita declarație a lui Ceaușescu – astăzi și a multor altora, leaderi politici și culturali români – deci: „… noi construim o societate socialistă multilateral dezvoltată specific românească, nouă, nu vouă…“, atunci putem vorbi totuși de disidentul anticomunist „specific românesc“.

În mod paradoxal – în raport cu disidența rusă, poloneză, cehă – disidentul român s-a opus regimului Ceaușescu și NU comunismului. O dovadă mai mult decît elocventă este faptul că „eroi naționali“ erau considerați oponenții lui Ceaușescu iviți chiar din rîndurile propriei sale camarile.

Astăzi îi avem ca „eroi naționali“ pe noii Președinți, foști secretari de partid comunist, personalități de vîrf ale nomencla­turii ceaușiste. Dar sînt și alții la fel, destui.

Din punctul de vedere al românului care nu încetează să urască rusul, atît Gh. Gheorghiu Dej, cît și Ceaușescu au fost și ei „eroi naționali“… Ei bine, da, este frumoasă și tare intelectuală expresia uzitată astăzi: „disidența metafizică“.

Mm-da. A nu se uita însă că, înainte de a fi „meta“, disidența românească anticomunistă, așa-zisa rezistență prin cultură, cum se tot subliniază în mass-media, trebuia să fi fost „fizică“. Ori, din cîte știu eu, așa ceva nu prea s-a întîmplat.

„Nu prea“ fiindcă, repet, excepțiile confirmă regula. Ce argu­mente mai valide vrei decît cele întîmplate în cultura română comunistă și cultura românească post-decembristă? Și aleg acest argument pentru simplul motiv că mai toți disidenții români cunoscuți au fost și sînt… oameni de cultură, scriitori sau critici literari binecunoscuți publicului românesc. Imediat după Decembrie ’89 și pînă astăzi, în 2004,  în timp record au devenit de-a binelea star-uri de necontestat ale actualei societăți româ­nești. Desigur, star-uri cu tot tacîmul: adică oameni ai Puterii, și culturale, și politice. Oameni ai Puterii, adică hoitari la festinul Puterii politice (din cine alcătuită, știe tot românul, nu-i așa? odată, Comitetul central și haita – guvernul și parlamentul, astăzi!). Pe scurt:  membri onorabili și activi ai neo-nomenclaturii românești. Lideri de opinie în România postdecembristă. Și, nu uita: excepțiile confirmă regula.

Cît despre cultură?

Cine decît ei, acești hoitari, au dictat în cultura română comunistă?

Cine decît ei, aceeași hoitari, dictează în cultura română post-comunistă? Vorba aia: eu te-am făcut, eu te omor – nu-i așa?

Cîte dintre cărțile așa-zise disidente ale „marilor“ prozatori și poeți români ai „obsedantului deceniu“, sau ai „generației ’70 “, sau ai „generației ’80“ au fost realmente interzise de către cenzura comunistă, cercetate și confiscate de către Securitatea română?

Cîți dintre „marii“ noștri prozatori și poeți, critici și eseiști, vestiți disidenți anticomuniști, cum altfel?! cîți dintre ei au mai produs ceva cu adevărat valoros în peisajul literaturii române, în cei 14 ani post-comuniști? Cenzura NU a existat în cazul acestor autori, eroi naționali, disidenți anticomuniști și mai cum vrei tu. Premiile naționale – ploaie de aur pe capul lor… Slujbe și fotolii calde și călduțe – cîte vrei.

Auto-cenzura însă, da, a existat din plin. Altfel cum și-ar fi păstrat ei, eroii noștri disidenți, privilegiile lor de hoitari autentici?

Îți reamintesc – excepțiile confirmă regula. Și nu uita, te rog, aproape toți aceștia de mai sus au fost onorabili membri de partid, unii chiar cu poziții înalte în chiar nomenclatura comunistă de vîrf. Constantin Noica în autorecluziunea sa de la Păltiniș aducea un omagiu filosofic naționalismului de înaltă ținută spirituală și intelectuală de care atîta nevoie aveau românii. Dar nu în cu mult mai mică măsură și comuniștii. Am tot respectul și toată admirația pentru acest om și filosof român egal oricărui alt filosof al culturii occidentale. Un ascet aristocratic al spiritului. Poate singurul român filosof autentic, alături de Lucian Blaga. Însă, îl citeai pe Noica și nu-ți mai păsa de comunism, fiindcă pluteai deja în sferele înalte ale filosofiei germane, convertită în românism întru poezia limbii române cu neașteptat de adînc înțeles ontologic… etc. etc. etc. Dar iată că pînă la urmă Păltinișul a ieșit învingător. Discipolii au scris cărți, au fost disidenți anticomuniști cărora acolo, la domiciliile lor forțate, nu le-au lipsit frumusețile naturale românești, mioriticele peisaje de basm, salamul de Sibiu, precum nici icrele negre și nici șampania, dar nici excursiile de documentare prin bătrîna și splendida Europă. Desigur, oricînd îi puteai asculta la Radio „Europa Liberă“, turtit de declarațiile lor de o amărăciune viscerală… și… după Decembrie ’89, îi aflăm pe aceeași discipoli ca patriarhi ai culturii române, filosofi mai îngîndurați decît o morgă națională sau mai scînteietori decît Dionysos însuși. Și astăzi, chiar dacă sînt tiranici, ei bine, sînt așa spre binele națiunii. Și astăzi, chiar dacă uneori primesc și cîte un scăunel la festinul Puterii, ei îl acceptă cu înțelepciune și fără emfază, tot spre binele națiunii. Și chiar dacă astăzi produc din coapsa lor de aur scriitori-minune care prin forța lor creatoare de semizei holbează nația, mai abitir decît o făcea Einstein cînd își tortura prietenii cîntîndu-le la vioară și crezînd sincer că e un mare talent, ei bine, și de data asta, tot spre binele națiunii o fac. Nu mai continui, iar excepțiile confirmă regula.

Îți amintesc totuși că în cei aproape 50 de ani cristalin-comuniști doar România a fost acea țară comunistă care nu și-a promovat în nici un fel, și insist, în nici un fel valorile culturale naționale în planul culturii universale. Toate celelalte țări comuniste, toate fără excepþie (deci chiar și Albania), prin inițiativa la nivel național și-au tradus și publicat în întreaga lume autorii reprezentativi ca valoare națională… a tezaurului cultural universal. Verifică singur și vei vedea că am perfectă dreptate.

Chiar și în acest caz avem excepțiile care confirmă regula. Securitatea română a găsit cu ușurință, și nu mai sînt necesare argumentele pentru „cu ușurință“, solul perfect pentru a însămînța și a avea „culturi“ perene în acest sens, adică al anulării oricărei inițiative, precum cea amintită mai înainte, acest sol fiind: spiritul de turmă al intelectualitățtii române.

Astfel, România a dezvoltat o adevărată paradigmă a geniului mediocrității, adică așa-zisa literatură a sub-textului denunțător împănat din abundență cu „șopîrle“. Prima regină a acestui produs original și de larg consum a fost literatura obsedantului deceniu. Delfinul ei a fost literatura optzeciștilor, care în aproape egală măsură, împreună cu dinosaurii șaptezeciști supervizează și azi destinele culturale românești. Și are deja prinț moștenitor legitim: nouăzeciștii.

Salieri-i români nu se vor sinucide nicicînd, fiindcă pentru ei Mozart-ii români sînt pruncii care se avortează prin decret național.

Desigur, excepțiile confirmă regula.

Așadar, oricare ar fi excepțiile care confirmă regula, te întreb răspicat: care disidență metafizică?

Te întreb răspicat: care rezistență prin cultură?

Oare poți vorbi de o rezistență prin cultură, cînd aceasta nu s-a constituit (și nu se constituie încă) într-o rezistență națională unitară, cu un program bine definit, cu acțiuni specifice și clar concertate pentru salvarea și promovarea valorilor culturale naționale, dincolo de interesul politic și economic, oricare ar fi el, individual sau național?

Așa-zisa rezistență prin cultură, armă și scut ale majorității disidenților români anticomuniști, nu a vizat decît individul și interesul personal – într-atît de mult și de sistematic și cu atîta energie încît astăzi, așa cum am mai spus-o, România nu mai este o națiune, ci este o sumă de indivizi care-și asumă interesul național, fiecare cum îl taie capul.

Te rog mult, nu uita însă, excepțiile confirmă regula.

Explicația acestui punct de vedere, îți subliniez, personal, nu este nimic altceva decît simplul și elementarul fapt că rezistența celor cu adevărat disidenți (cautați și îi veți afla, bate și ți se va deschide…) a însemnat în primul rînd o rezistență prin morală.

Da, rezistența prin morală ar trebui, cred eu, să fie scalpelul oricărui istoric, sociolog sau politolog pentru a întreprinde o cercetare istorică, sociologică sau politică privind disidența românească anticomunistă.

Nu poți trece cu ușurință peste tot „folclorul oral“ și nu numai; pe scurt, să ignori cu detașare bîrfa referitoare la disidenții români anticomuniști consacrați în public de mass-media actuală. Se știe de mii de ani că fără foc nu iese fum. În opinia mea, toți aceștia, adică acei prea-consacrați astăzi, au fost mai mult sau mai puþin, fiecare după nevoile sale personale, colaboraționiști ai Securității ceaușiste.

Ciocoi vechi – ciocoi noi. Ciocoi și ciocoisme.

Și, ca-ntotdeauna, dincolo și dincoace de Carpați mai ales, excețiile confirmă regula.

Ce sînt oare toate acele cărți albe și negre sau verzi ale ex-Securității ceaușiste?

Ce sînt oare toate acele comisii și para-comisii de cercetare ale dosarelor ex-Securităþii comuniste conduse de către, cine alții, decît de „patriarhii“ culturii și politichiei românești trecute și prezente și  de „star“-urile lor de conjunctură, cu ajutorul entuziast a tot felul de „generații“, constituite în grupări para-culturale fel și chip, dar dominante bine în emisia de sentințe publice în România de astăzi?

Nimic decît aceeași ȚIGANIADĂ ROMÂNEASCĂ.

Desigur, există excepții, desigur, doar pentru a confirma regula.

Crezi oare că mai are vreun rost să scriu cîte ceva și despre politicienii români democrați-socialiști, liberari, democrați de stînga sau de dreapta, de mijloc și așa mai departe, despre tot ce înseamnă în adevăr nucleul Puterii politice românești actuale, neo-comunistă încă, despre Biserica română ortodoxă ca parte frățească a Puterii? Să-ți mai vorbesc oare despre mafia neo-comunistă instituționalizată prin Parlament și Guvern în România anului 2004, cînd toate acestea au devenit truisme demonetizate deja? Cum oare aș mai putea să-ți vorbesc despre acestea și altceva, cînd inima și sufletul unei națiuni, cultura ei deci, ei bine, cultura românească pare să supraviețuiască astăzi doar prin excepțiile ei care confirmă… lipsa ei de cultură?

Tabloul culturii, intelectualității românești de vîrf, și peștele de la cap se împute, nu este altceva decît o incredibilă și îngrozitor de vie, de triumfătoare…

…ȚIGANIADĂ ROMÂNEASCĂ.

Evident, astfel că, spre exemplu, în SUA, în 2001 șii 2002, aparițiile de marcă și de succes ale României în fața Americii, implicit în fața lumii întregi, au fost două „memorabile producții“:

– aceea a cunoscutului istoric (și politolog) american Tony Judt (amplul studiu critic din 1 noiembrie 2001, publicat în prestigioasa publicație „The New York Review of Books“, cu titlul, „Romania – Bottom of the Heap” despre România post-decembrie ‘89 în context european; finalmente România, candidată la titlul de membru al UE)

și,

– cea a faimosului comentator NPR (National Public Radio) și binecunoscut poet, eseist, prozator american suprarealist (născut la Sibiu, de unde a emigrat în 1965, la vîrsta de 19 ani), Andrei Codrescu (filmul de televiziune, documentar-artistic, difuzat în seara de Halloween, 31 octombrie 2002, pe canalul național de televiziune american PBS (Public Broadcasting Service), în celebra sa serie „Frontline/ World“, cu titlul „Frontline/ World – Romania“, despre România anului 2002; în acest documentar-artistic Andrei Codrescu fiind și reporterul de televiziune).

Tony Judt analiza în perspectiva sa istorică (și culturală) lumea politică și economică românească a celor 11 ani de tranziție continuă de la comunism la capitalism și ajungea la concluzia că, fiind „la fundul grămezii“ țărilor candidate la UE, „România va fi o piatră de încercare pentru Bruxelles“. Pe scurt deci, și fără eufemisme inutile, românii sînt fără doar și poate „paria“ Europei.

Iar Andrei Codrescu, în perspectiva sa poetică suprarealistă și umoristică, tocmai în noaptea de Halloween (în SUA noaptea morților, strigoilor, fantomelor, zombilor, monștrilor, vampi­rilor, vrajitoarelor etc.) prezenta România anului 2002 ca fiind, spre exemplu, țara în care celebra formație punk românească „Sarmalele reci“, prin șlagărul său „Criogenia salvează România“ propune salvarea nației române; dar și țara în care urmează să se construiască, în Transilvania, un uriaș parc de distracții dedicat lui Dracula, „Dracula-land“. Sau, România – țara în care țiganii suferă de o acută discriminare rasială și apoi sînt învinuiți pe nedrept că ei, țiganii, sînt cei care generează cele mai multe crime, furturi, trafic de prostituate, de stupefiante ș.a.m.d. Colecția de curiozități a lui Andrei Codrescu despre România culminînd cu prezentarea ei ca fiind țara în care trăiește liniștit și cu succes la public, liderul politic naționalist C. Vadim Tudor, sau VC Tudor, unică îmbinare de „Hitler cu Elvis“, Presley, desigur…

Evident, nu pun în discuție profesionalismul celor doi creatori de imagine ai României și, idem, nici subiectivitatea sau obiectivitatea lor, precum nici business-ul lor legat de aceste creații/ analize politologice: de tip istoric sau de sorginte poetică.

Evident, însă că aceste critici „constructive” au făcut mult rău și vor mai face mult rău României în ceea ce privește imaginea ei publică internațională.

Evident  – da, de ce nu?! – că pînă la urmă ar fi însă interesant de știut dacă un bolnav aproape cronic poate fi vindecat pur și simplu doar oferindu-i un drastic diagnostic bine elaborat sau doar făcînd un „mișto“ suculent de boala sa… oricare ar fi ea.

Evident, iar, este faptul că acești 14 ani – ce abia au trecut – sînt sub semnul relativitășii privind durata și faptele întru o bună sau întru o nefericită evoluție a societății românești post-decembrie ’89, înspre o democrație reală și o economie capitalistă.

Evident, totuși, că românii au partea lor de vină. Off, din păcate – mare vină.

Și, recunoaștem cu ușurință, din nou, la fel de incredibilă și îngrozitor de vie, de triumfătoare…

…ȚIGANIADA ROM­NEASCĂ.

Evident – nu trebuie să uităm că: între 1867 și 1947, deviza înscrisă pe ștampilele, monedele și drapelele statului român era „Nihil sine Deo”.

Iar în acele vremuri, cîndva, România avea o capitală supranumită „Micul Paris“ și o monedă care bătea în valoare lira englezească. Dacă mi-aduc bine aminte, atunci, cîndva, i se mai spunea acelei Românii și „grînarul Europei“.

Și tot cam pe atunci, cîndva, avangarda culturală a Europei îi avea pe artiștii români printre părinții ei buni și la mare, foarte mare cinste, acolo, în Pantheon-ul euro­pean…

Tot astfel se manifestau și erau cinstiți atunci, cîndva, și oamenii de știință români. La fel – marii politicieni români…

Evident, deci: nimic și nimeni nu mă poate împiedica să sper cu toată tăria Credinței mele că, odată și odată, cîndva-curînd, românii vor reveni la „Nihil sine Deo“.

Evident, există Dumnezeu – este Cel ce/care este.

Fără însă a uita nici o clipă:

Dumnezeu e bun, dar nu e prost; îți dăruiește, dar nu-ți bagă El Însuși în desagă.

Evident, astfel că astăzi românii Îl cam ignoră pe Dumnezeu.

Evident, așadar, recitindu-l atent pe Mateiu Caragiale, dar înaintea lui pe Dimitrie Cantemir, iar despre Constantinopolul otoman pe Nicolae Iorga, însă tot despre Bizanț și pe alți autori de mare notorietate, români sau străini, vei concluziona că pentru tot ceea ce a însemnat civilizația Bizanțului în istoria omenirii există în mod evident definitoriu acest atribut: splendoare.

Nu doar la Porțile Orientului, dar în întreg Bizanțul „tout est pris à la légère…“ funcționa precum o condiție sine qua non întru trăirea splendorii sale…, iar asta nu însemna cam deloc, practic nu însemna frivolitate, lipsă de scrupule sau altele ale mizeriei umane etc. Pe de altă parte, în lumea Orientului, „tout est pris à la légère…“ semnifică percepția timpului, implicit a vieții ca durată și importanță în Oceanul Veșniciei…

Și eu unul mai cred că istoria, oricare ar fi ea, nu este pînă la urmă decît o istorie eminamente individuală, cel puțin fiindcă orice act istoric necesită în concluzie un comentariu moral.

Prin urmare, considerînd toate cele mai sus cuprinse ca istorie eminamente individuală, deci trăită de mine din plin, și cugetind la toate aceste evidențe mutual contradictorii (Mircea Eliade), vin și zic:

mon cher, care bizantinism?! bre, asta e curat…

…ȚIGANIADĂ ROMÂNEASCĂ.

„… aprins în apus

de septembrie – tango…

din crizanteme…”

***

RESPIRAȚIA

Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.

(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)

http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)

(http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/leonard-oprea-in-lumea-secolului-xxi-se-pune-intrebarea-quintesentiala-exista-libertatea-de-stelian-turlea-14665342)

(sursa foto: ro.tubgit.com)