Petre Crăciun
Demult, demult, trăia într-o țară de la poalele munților un băiețel cuminte și tare ascultător. Bogdănel, pentru că acesta era numele lui, nu ieșea din vorba părinților, ferească Cel de Sus! Se juca tot timpul cu alți copii de vârsta lui, fugărea animalele din curte, mergea la culcare când îl chemau părinții. Toate ar fi fost bune, dar Bogdănel avea o meteahnă care tare mult îi supăra pe mama și tatăl său: nu îi plăcea să se spele pe dinți. Câte nu încercaseră bieții de ei? Îi promiseseră jucăriile cele mai de preț, îi istorisiseră tot felul de pățanii cu copii care s-au făcut de râs. Ba, încă, îi amenințaseră că nu avea să mai primească niciun cadou de Moș Crăciun. Cu mare greutate, Bogdănel al nostru se ținea de promisiune câteva zile, apoi uita de tot, ca și cum nu ar fi făgăduit nimic.
Într-una din seri, supărat că tatăl său nu vrea să îi spună o poveste la culcare, merse la el în odaie și încercă să compună el însuși o poveste… Adormi repede, repede, iar visul îl purtă către o lume ciudată din cale afară.
*
Se făcea că era odată, când umblau iepurii la vânătoare cu lupii, un zmeu răzbunător care făcea mare stricăciune prin țară. Se aciuase cine mai știe de unde pe acele meleaguri, iar de atunci nu mai puteau scăpa de el. Nu era săptămână să nu răpească vreo fată de oameni nevinovați sau vreun flăcău care se încumeta să plece în apărarea fetelor dispărute de la casa părinților. Azi așa, mâine așa, începuse lighioana să împuțineze dintre oameni, ca și cum ar fi fost pe moșia lui.
Împăratul acelei țări, dacă văzu că îi mor oamenii pe capete, trimise cea mai bună armată ca să iasă înaintea zmeului pentru a-l răpune. Ți-ai găsit! Făcu zmeul ce făcu și îi prinse undeva într-un loc mai strâmt și nu se lăsă până nu puse mâna pe toți.
Trei zile și trei nopți a plâns împăratul de dorul și de mila oștenilor săi și aproape nu mai ieșea din palat de rușine și de inimă neagră.
– Ce ne facem, femeie? o întrebă el pe împărăteasă într-o zi. Afurisitul ăsta de zmeu nu se va lăsa păbugaș până nu mă va îngenunchia și nu-mi va lua țara cu totul. Tu ce crezi că avem de făcut?
– Știu și eu, Măria Ta, poate ar fi bine să îl chemăm pe Înțeleptul Carte-Multă, cel care nu o dată te-a scos din încurcătură cu știința lui.
– Că bine zici, femeie, spuse împăratul. Că tare mult bine mi-a făcut omul acesta, iar eu am uitat cu desăvârșire de el…
Nu mai trecu mult și Înțeleptul Carte-Multă, un bătrân adus de spate, cu barba albă dar cu ochii vii, ca niște făclii, se înfățișă măritului împărat.
– Poruncă, Măria Ta, spuse bătrânul, bucuros că i se recunoșteau meritele, chiar dacă și mai târziu.
– Înțeleptule, țara noastră se prăbușește sub răutatea acelui zmeu neîndurător care ne-a cotropit pământul. Ce putem face pentru a-l izgoni de la noi, că numai rău a făcut pe unde a trecut?
– Maria Ta, alta nu este de făcut decât să îl aducem aici pe un băiat dintr-un sat de la munte, pe numele lui Bogdănel.
– Dar bine, omule, ce să facă un copil acolo unde au dat greș toți oștenii împărăției? Au căzut ca spicele de grâu, iar tu vrei să trimitem în mâinile spurcăciunii un copil nevinovat? Nici nu vreau să mă gândesc la o prostie ca asta!
– Măria Ta, acel copil nu este unul ca oricare altul. Are puteri pe care Luminăția Ta nici nu le bănuiește. Numai el ne poate salva de răutatea zmeului, așa că eu spun să nu mai stai nicio clipă pe gânduri și să trimiți după băiat.
Împăratul se gândi ce se gândi, apoi dacă văzu că nu mai scapă de gura înțeleptului și a femeii sale, trimise câțiva oameni mai destoinici să îl aducă la împărăție pe Bogdănel, cel cu puteri negândite.
În vremea asta, Bogdănel nu-și mai încăpea în pielea lui de bucurie. Pentru că „avea acele puteri”, știa vezi bine că oamenii împăratului aveau să vină după el și îi aștepta cu zâmbetul pe buze, chiar dacă biata lui mamă nu mai putea de spaima întâlnirii singurului său fecior cu zmeul cel năpraznic. Dar băiatul o știa una și bună: trebuia să meargă la împărăție și să primească misiunea sfântă din partea împăratului, de a-i veni de hac zmeului.
Așa se face că Bogdănel a plecat cu oamenii Măriei Sale. Era vesel ca și cum s-ar fi dus la scăldat. Până și tatăl său uitase de discuțiile interminabile cu spălatul pe dinți și îl privea mândru pe fiul său, cel care avea să vină de hac lighioanei.
– Fiul meu ne va salva pe toți, se lăuda el în fața altor oameni, iar aceștia își făceau cruce, neînțelegând cum avea un băiat de șase-șapte anișori să vină de hac unui zmeu atât de rău.
*
Împăratul îl măsură din priviri pe Bogdănel, care nu îi venea mai sus de cureaua pantalonilor. Dacă nu ar avut încredere în Înțeleptul Carte-Multă, ar fi crezut că cineva își bate joc de el, ditamai capul încoronat. Își ținu cumpătul și zise cât putu de calm:
– Copile, mi-a spus marele meu înțelept, aici de față, că ai puterea nemaiîntâlnită de a-i veni de petrecanie zmeului celui puternic. Am înțeles eu bine?
– Așa este, Măria Ta. Numai eu pot să-l potolesc pe zmeu, se împăună copilul, regretând că părinții săi nu erau acolo pentru a-l vedea cât era de important în fața împăratului.
– Și cum vei face asta? se miră Măria Sa. Ai nevoie de armată sau de… altceva? Spune de ce ai nevoie și cererea ți se va îndeplini de îndată!
– Nu am nevoie decât de o traistă de merinde, pentru o zi, și de o oglindă mai mare.
– De o oglindă? se miră împăratul. Dar ce vei face cu ea, păcatele mele, căci de când sunt nu am auzit una mai de mirare ca asta?
– Toate la timpul lor, zise Bogdănel, făcând pe misteriosul. Mie să-mi pregătiți cele pe care vi le-am cerut și mâine până în zori voi pleca la drum, că destul am suportat hachițele lighioanei.
În seara aceea toată curtea împărătească se minună de vorbele copilului, dar nimeni nu-și permitea să nu creadă în cele spuse de Înțeleptul Carte-Multă, cel care nu de puține ori îi salvase din cine știe ce nenorocire.
A doua zi, băiatul luă traista cu merinde, puse oglinda pe spinarea unui măgăruș pe care i-l dădu împăratul, ca să nu care în spate povara, și pe-aici ți-e drumul.
– Măria Ta, spuse Bogdănel la plecare, pe mine să mă așteptați cu masa că nu mă va prinde seara pe drum.
– Să ți se îndeplinească vorbele, copile, se rugă împăratul, iar dacă vii cu izbândă, află că te fac moștenitorul meu, că și așa nu mi-a dat Dumnezeu copii.
Tare mult se bucură copilul când auzi că avea să devină moștenitorul împăratului, dar își văzu de drum pentru că îl aștepta o treabă dificilă de îndeplinit.
Merse ce merse, până ajunse aproape de sălașul zmeului. Simți că o duhoare neplăcută îl lovește drept în față.
– Oare așa să miroasă zmeul? se miră băiatul. Nu mi-a spus nimeni până acum că zmeii miros atât de urât… Trebuie să recunosc că am plecat cam nepregătit la lupta asta, spuse băiatul, timp în care îl văzu pe zmeu, ținându-se cu mâinile de cap și urlând cât îl țineau puterile.
– Ce mă fac, doamne, ce mă fac? zicea zmeul și nu se mai operea.
– Zmeule, ai pățit ceva și ai nevoie de ajutor? întrebă Bogdănel, ca și cum ar fi copilărit cu zmeul pe aceeași uliță.
– Dar tu cine ești, măi, fărâmiță, și ce cauți în sălașul meu? Ți s-a urât cu zile? Sau n-ai auzit cât de rău sunt?
– Ba am auzit, că nu prea te vorbește lumea de bine, spuse băiatul. Cică ai fi răpit o mulțime de fete din împărăție și ai fi răpus o puzderie de soldați ai împăratului…
Zmeul începu să râdă, deși continua să se țină cu mâna de falcă.
– Degeaba i-am răpit, copile, că de mâncat n-am putut să-i mănânc…
– Și de ce nu i-ai mâncat, zmeule, dacă tot i-ai prins?
– Ufff, pentru că mă dor măselele, de nu mai am putere să fac nimic! Uite așa mă ia câte un junghi, că nici apă nu pot să beau…
– Acum înțeleg eu de unde venea mirosul acela, zise băiatul. Zmeule, spune-mi cinstit, tu de când nu te-ai spălat pe dinți?
Rușinat, zmeul lăsă capul în jos, ca un elev prins cu lecția nefăcută.
– Păi să vezi, copile, să vezi… eu nu m-am prea spălat niciodată pe dinți pentru că la noi, zmeii, nu există acest obicei ca la oameni…
– Foarte rău că nu există, zise Bogdănel, care prinsese momentul să îi țină zmeului o parte dintre lecțiile pe care le auzise de atâtea ori de la părinții săi.
După mai bine de o jumătate de oră de perdaf, băiatul îl puse pe zmeu să se uite în oglindă, arătându-i locul unde obrazul era umflat.
– Crezi că am să mor? zise zmeul, cu puterile micșorate de suferința ce căzuse pe capul său. Doamne, sunt atât de tânăr și pot face atât de multe răutăți de acum înainte…
– Nu am să te las eu să mori, spuse băiatul, iar în legătură cu răutățile, mai stăm noi de vorbă, zmeule… Dar, ia spune-mi, unde sunt oamenii pe care i-ai răpit?
– La poalele muntelui din spatele tău este o peșteră. Acolo sunt, păziți de un zmeu mai mic, pe care l-am luat ca argat. Le dau drumul la toți dacă mă scapi de durerea asta nenorocită. Ești de acord?
– Ce să fac, zmeule, am să îți fac pe plac, dacă îmi promiți că, după ce te voi scăpa de durere, vei pleca la tine în țară și nu vei mai da niciodată iama printre oameni.
– Așa voi face, copile, numai fă ceva, că mă sting cu zile!
Bogdănel merse cu zmeul și îi eliberă pe toți ostaticii din peșteră. Nu trebuie să vă spun cât de bucuroși erau, cât de tare se minunau că fuseseră scăpați de la moarte de un copil de câțiva ani.
Baiatul le dădu drumul să plece la curte, nu înainte de a cere unui soldat mai destoinic să trimită de urgență un felcer cu cleștele de scos măselele cariate.
Nu peste multă vreme veni și felcerul care se cam codi să se apuce de treabă. Cred că îl înțelegeți, pentru că nu este lucru ușor să meșterești, fără să te doară capul, în gura zmeului. Cine știe ce gânduri necurate aveau să îl apuce de durere… Dar lighioana stătu cuminte, așa că medicul reuși să extragă o ditamai măseaua.
– Urâtă treabă, zise felcerul, iar zmeul se făcu mic de tot, așa cum nu mai fusese niciodată. Dacă nu te vei spăla pe dinți, nu vei mai putea mânca nimic și vei ajunge de râsul lumii, zise doctorul, uimit de schimbarea pe care o suferise zmeul.
– Așa am să fac, zise acesta, primind cu bucurie traista cu merinde adusă de Bogdănel. Hm, ce bine este să mănânci… Și uite, mâncarea omenească are un gust destul de bun… Sarmale, hm… Plăcinte… Tare îmi era foame, băiatul zmeului…
– După ce termini de mâncat, te rog să te ții de cuvânt și să mergi acasă la tine, zise copilul.
Zmeul s-a ținut de cuvânt și a plecat imediat în țara de unde venise, hotărât să se spele pe dinți în fiecare zi, pentru a nu mai păți rușinea și durerea de care scăpase cu atâta greutate. Iar Bogdănel s-a întors la curtea Măriei Sale, care îl aștepta cu un mare alai, așa cum numai un învingător era primit. Curtea era plină, oamenii aplaudau, trâmbițele sunau a mare sărbătoare. Iar în centrul atenției se afla el, copilul care salvase împărăția și care avea să devină într-o bună zi chiar împărat.
Apoi totul se pierdu într-o perdea de ceață deasă, deasă…
*
Când se trezi, era la el în cameră. Se făcuse dimineață și tatăl său venise să îl trezească pentru a merge la școală. Se dădu jos din pat imediat și, spre suprinderea părinților, merse la baie și se spălă temeinic pe dinți, fără să-i spună nimeni.
– Ești de nerecunoscut, zise tatăl său, mândru de el. S-a întâmplat ceva care mie îmi scapă?
– Nu vreau să pățesc la fel ca zmeul cel rău, zise Bogdănel, spre surpinderea tatălui său.
– Asta este bine, zise bărbatul, fără să înțeleagă nimic. Asta este foarte bine…
