Ţara Scriitorilor de Noroc

Demult de tot, când mai trăiau pe pământ vrăjitoare, zmei şi balauri cu câte cinci şi şapte capete, erau doi oameni care se născuseră în aceeaşi zi. Unul văzuse lumina zilei la curtea împăratului şi era odor de crai, iar celălalt, feciorul unei slugi de la fierăria Măriei Sale.

Băieţii erau amândoi sănătoşi şi voioşi, ca şi cum ar fi fost aduşi pe lume de aceiaşi părinţi. Odorul împărătesc se numea Vlad, iar băiatul fierarului primise numele Ion.

Timpul a trecut şi flăcăii se întâlneau deseori prin parcurile sau pădurile din jurul palatului, atunci când se ascundeau ca să nu-i găsească cei din „ceata duşmană.” Azi aşa, mâine aşa, Vlad prinsese drag de Ion şi se întâmpla ca uneori să îl roage pe Măria Sa să îi dea voie să îl aducă pe acesta în odăile sale. Om cu judecata dreaptă, împăratul se învoia de fiecare dată şi aşa au ajuns cei doi băieţi să umble mai mult împreună.

Tare mult se bucura fierarul, badea Gheorghe, când vedea că fecioru-său stătea mai mult în preajma fiului de împărat. Unde pleca acesta, hop şi Ionică al lui!

– Măi, femeie, îi spuse el nevestei, să vezi că feciorul ăsta al nostru are să ajungă om mare, dacă are atâta nevoie de el prinţul Vlad. Nu vezi că uneori trebuie să trimitem noi vorbă ca să vină acasă, pentru că el ar sta acolo cu zilele?

– Că bine zici, bărbate, spuse şi femeia. Dar eu, proastă ca muierea, parcă mă tem de prietenia asta… Nu ştiu ce să spun…

– Bine ar fi să spui ce ai pe inimă, muiere…

– Parcă ar fi aşa de lesne… Uite, mie îmi e teamă să nu-l ţină pe Ionică al nostru ca pe o jucărie de care se va sătura într-o zi. Şi atunci are să îl arunce cât colo, că şi aşa are odaia plină de jucării de care nu mai are nevoie…

– De, măi, muiere… Muşcă-ţi limba, să nu fie aşa… Iar dacă va fi, nu va veni sfârşitul lumii din asta. Se va întoarce băiatul la fierărie şi va învăţa meserie de la tată-său, aşa cum am făcut şi eu şi toţi de la noi din neam. Om trăi şi-om vedea…

Până una-alta, prietenia dintre cei doi băieţi mergea ca pe roate. Cum se făcură mai mărişori, fură luaţi de Măria Sa la vânătoare şi învăţaţi să ţină arcul în mână. Mai deprins cu munca, Ion era mai dibaci în mânuirea arcului, dar nici Vlad nu se lăsa păgubaş, arătând că şi el este un pui de voinic.

Altă dată au fost puşi să mânuiască sabia şi tot fiul fierarului fu mai în putere. Se supără Vlăduţ ce se supără, dar îi trecu repede. Îi ceru lui tătâne-său să fie pregătit pe furiş de o căpetenie din oastea împărătească.

Când pleca Ion, fiul împăratului mergea cu acesta în sala armelor şi acolo îşi petreceau două, trei ceasuri, pentru ca Vlad să arate că poate mânui cu măiestrie sabia. Din nefericire pentru el, îi stătea sabia în mână precum împărătesei fierul de plug.

– Măria Ta, spuse acesta împăratului, ce-are sabia asta cu mine? Luminăţia Ta nu vede că nu mi se lipeşte de mână? Nu ştiu cum face Ionică, dar la el parcă prinde viaţă.

– Fiul meu, nu deznădăjdui, spuse Măria Sa. Tu pregăteşte-te mai departe şi om vedea noi ce va fi de făcut.

Cu toate acestea, Vlad nu avea nicio izbândă, aşa că Măria Sa îi zise într-o zi:

– Vlăduţ, nu pune la suflet! Nu toţi oamenii sunt prieteni cu sabia, după cum nu sunt cu fluierul sau cu roata olarului. Tu vei fi împărat şi are cine să lupte pentru tine.

– Da, tătucă, zise Vlăduţ, dar îmi e ruşine de Ionuţ.

– Nu veţi mai lupta niciodată împreună şi cu asta, basta! Găsiţi alte jocuri…

Zis şi făcut.

Şi aşa a venit Vlad cu ideea de-a se juca „De-a ulceluşele”. S-au aşezat toţi copiii în cerc, iar feciorul împăratului, care stătea în mijloc, l-a întrebat pe Ionuţ: „Cum dai ulceluşa”? Potrivit jocului, acesta i-a răspuns:

Cum o vezi, cu ochii verzi:

Pe-o lingură de păsat,

Să nu mai zacă vaca de vărsat!

Apoi fiul fierarului a luat ulcica din mâna lui Vlad şi a fugit spre dreapta, înconjurând cercul, iar fiul împăratului spre stânga. Primul care a ajuns şi a ocupat locul gol a fost Ionuţ, spre supărarea Măriei Sale, care a pierdut şi la acest joc.

Altă dată s-au jucat „De-a mijoarca” şi tot fiul de fierar s-a dovedit mai destoinic, spre tristeţea coconului împărătesc.

Cu toate acestea, Vlad nu l-a alungat de lângă el pe Ion, continuând să se joace împreună, să călărească, să meargă prin pădure după animale sau să îl cheme lângă el, atunci când împărăteasa le spunea poveşti rămase din bătrâni.

Timpul trecu şi cei doi flăcăi se făcură oameni în toată firea, numai buni de însurat.

Ca de obicei, Ion avu mai mult noroc, găsind repede o codană frumoasă, pe Viorica, fata cea mică a unei cusătorese de la curtea crăiască. Se făcu nuntă românească, la care veni şi Vlad, împreună cu părinţii săi, care le dădură celor doi însurăţei două pungi cu galbeni, ca să le fie de folos la început de drum.

Peste un an veni şi un copilaş rumen şi sănătos, pe care Ion îl numi Gheorghiţă, ca pe tătâne-său, fierarul, care nu-şi mai încăpea în piele de bucuros ce era, văzându-se de acum şi cu nepot.

Cu toate că se dăduse sfoară în cele patru vânturi, pentru Vlad nu se găsea nevastă, deşi îi sfârâiau şi lui călcâiele să aducă o femeie la casa părintească. Parcă nu mai erau fete de măritat pe lumea asta!

Pe măsură ce trecea timpul, Vlad era din ce în ce mai trist. Începuse să se închidă în odăile împărăteşti şi să privească în tavan, cât era ziulica de mare. Nu mai mergea la vânătoare, nu mai ieşea la horă cu flăcăii, iar pe la Ion începuse să nu prea mai dea.

– De ce să le stric eu bucuria? întreba feciorul împăratului. Nu vedeţi că sunt trist de plânge şi soarele când mă vede aşa? Ei cu ale lor, eu cu ale mele!

Împăratul şi împărăteasa nu mai puteau de tristeţe şi se frământau ce să facă pentru a alunga ghinionul din faţa feciorului lor.

Măria Sa îl chemă la palat pe cel mai în vârstă sfetnic, un bătrân care nu îşi mai cunoştea anii, şi îl întrebă:

– Înţeleptule, tu care eşti leat cu vântul şi cu pământul, ce să fac pentru a aduce alinare în inima bietului meu fecior?

– Luminăţia Ta, de când sunt eu pe lume, aşa ceva nu am mai auzit. Am cercetat şi nu este mână de ursitoare la mijloc.

– O fi vreo vrajă? zise împărăteasa.

– Am întrebat cerul, munţii şi pădurile şi toate spun că nu este vrăjit.

– Atunci ce este de făcut, înţeleptule?

– Socot că aşa este datul lui. Vezi bine, Măria Ta are un noroc, eu am altul… Toţi avem câte o carte în care ne este scris ce avem de făcut în timpul vieţii.

– Şi cine scrie în cărţile astea? întrebă împăratul.

– Eu sunt prea neînsemnat pentru a şti răspunsul la întrebarea asta. Dar dă-mi un timp şi poate am să aflu ceva folositor pentru Luminăţiile Voastre, că tare îmi plânge inima când vă văd cum vă tânguiţi.

Bătrânul avea în odăile sale o bufniţă, care era mai bătrână decât el. Era aşa de bătrână, încât dormea mai tot timpul.

– Scoală, că ai cinci ani de când nu ai mai ieşit din casă! spuse înţeleptul. Trebuie să mergi degrabă în Peştera Înţelepciunii, acolo unde trăieşte Marele Înţelept, bunicul meu dinspre mamă.

– Aoleu, stăpâne, dar este drum lung până acolo, şi eu sunt bătrână-bătrână.

– Nu am ce-ţi face, este rugămintea Măriei Sale. Te duci şi îl întrebi cine scrie în cărţile cu daturile oamenilor şi cum putem ajunge la el, ca să mai schimbăm una-alta pe răbojul lui Vlad, feciorul împărătesc.

Bufniţa suspină îmbufnată, dar tăcu mâlc, dacă era rugăminte împărătească… Cum se făcu noapte plecă spre peşteră, având grijă să nu greşească drumul, pe care nu-l mai făcuse de mult. Cu chiu, cu vai, după câteva nopţi de zbor, reuşi să ajungă în Peştera Înţelepciunii, aflată la rădăcina unui munte de piatră albă.

Marele Înţelept, un bătrân cu barba albă până la pământ, se bucură când o văzu pe bufniţa nepotului său.

– Scumpă la vedere, spuse Înţeleptul. Să tot fie vreo zece ani de când n-ai mai trecut pe la mine…

– Am îmbătrânit şi eu, Înţelepciunea Voastră, şi am început să preget. Şi nu au trecut decât cinci ani…

– Cu ce treburi pe la mine? Nu cred că ai venit doar de dorul meu…

– Nepotul Înţelepciunii Voastre şi stăpânul meu m-a trimis să vă întreb cine este cel care scrie în cărţile oamenilor cum să fie datul fiecăruia.

– Dar ce treabă are nepotul cu daturile oamenilor?

– Vlăduţ, feciorul împărătesc, nu prea are noroc pe lume, iar pe prietenul lui, Ionuţ, fiul de fierar, îl dă afară norocul din casă. Măria Sa nu pricepe cum vine asta şi este tare nefericit că fiu-său nu se vede şi el la casa lui, ca toţi oamenii.

– Pasăre înţeleaptă, există o ţară, departe, care se numeşte Ţara Scriitorilor de Noroc. Acolo trăiesc oameni cum nu găseşti pe la voi, pentru că sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ. Ei stau şi scriu în nişte cărţi de lut datul fiecărui om. Toate cărţile sunt puse la păstrare într-o peşteră mare, numită Peştera Norocului, păzită de trei urşi cât toate zilele. Vlad şi Ionuţ trebuie să meargă în acea ţară, iar tu să le arăţi drumul, după cum ţi-oi spune eu. Când vor ajunge acolo, să-i cunoască pe cei care le-au scris norocul şi s-or înţelege ei cumva, că doar n-or avea inima de piatră. Altă cale nu există.

Bufniţa mulţumi Marelui Înţelept pentru sfaturile bune şi plecă spre casă, cu inima mult mai uşoară. De acum, dacă avea un rost, parcă era mai tânără şi cu chef de viaţă.

Nu este nevoie să vă spun cât de bucuros a fost împăratul când a auzit că bătrânul înţelept a venit cu veşti bune din partea bunicului său.

A pus să li se pregătească celor doi băieţi cei mai buni cai din împărăţie, merinde pentru mai multe zile şi câte trei pungi cu galbeni de cheltuială.

Cei doi flăcăi au plecat într-o bună dimineaţă, luând cu ei şi bufniţa care cunoştea drumul.

Au mers ei ce au mers, până au ajuns la o răspântie unde stătea un cioban tânăr, cu două oi lângă el.

– Bună ziua, ciobănaşule, spuse Vlad. Dar de ce eşti atât de supărat?

– Bună să-ţi fie inima, drumeţule, dar cum să nu fiu, dacă au dat lupii şi mi-au mâncat toate oile? Numai astea două, care s-au ascuns mai bine, au scăpat cu viaţă.

– Săracul de tine, zise Vlad.

– Nu ştiu ce noroc oi avea şi eu, se plânse ciobanul, şi ce mi-e scris şi mie…

Auzind că cei doi merg să îi cunoască pe cei care scriu norocul omului, ciobanul îi ceru feciorului de împărat să îl roage să îi scrie şi lui un viitor mai de Doamne-ajută.

Vlad promise că aşa va face, apoi au plecat mai departe. După alte zile de mers, au ajuns la gospodăria unui om bogat, care se tânguia cât era ziua de mare.

– Dar ce-ai păţit, om bun? întrebă feciorul de împărat.

– Ce să pățesc, drumeţilor? Când a trecut norocul prin ţara asta, eu cred că am fost cu porcii la păscut, că tare îmi merge rău. Vitele mi se împuţinează, pământul nu mai rodeşte, femeia nu-mi face prunc, iar apa din fântână a început să sece, de trebuie să merg la trei poşte, ca să iau apă pentru vite.

Cei doi i-au promis omului că aveau să întrebe şi de el în Ţara Scriitorilor de Noroc şi au mers mai departe, ajungând într-o împărăţie mare, cu sate bogate şi oameni destoinici. Cu toate acestea, se simţea o mare apăsare pretutindeni.

– De ce sunteţi trişti? îl întrebă Ionuţ pe un bătrân, la care ceruseră găzduire peste noapte.

– Cum să nu fim, drumeţilor? Feciorul împăratului a plecat la război de trei ani încheiaţi şi nu s-a mai întors. Nu se ştie nimic despre el şi tare sunt supăraţi împăratul şi împărăteasa, pentru că alt odor nu au.

În acest timp, o fată cu părul bălai, subţire în mijlocel şi cu obrajii rumeni, nimeni alta decât fiica bătrânului, se tot învârtea pe lângă masă, pentru că tare mult îi plăcuse feciorul de împărat plecat de acasă în căutarea norocului.

Vlad îi spuse omului unde mergeau, iar bătrânul îi rugă să întrebe şi de soarta feciorului de împărat plecat la oaste.

Zis şi făcut. Dis-de-dimineaţă, cei doi au luat merindele pregătite de Ştefăniţa, fata bătrânului, şi au plecat mai departe, trecând prin alte şi alte ţări.

Când nu mai credeau că vor da de capătul drumului, pasărea anunţă că nu mai era mult şi aveau să ajungă în ţara căutată.

Într-adevăr, peste alte două zile, ajunseră în locul unde trăiau Scriitorii de Noroc. Aceştia erau de două feluri: unii care frământau lutul şi pregăteau tăbliţele, iar ceilalţi, care luau tăbliţele, se retrăgeau într-un capăt al peşterii şi acolo scriau datul fiecărui om.

Bufniţa schimbă câteva cuvinte cu un om de-al locului şi veni de îndată un bătrân care avea ştiinţă de Marele Înţelept. Auzind care este rostul celor doi flăcăi, ceru să fie trimis cel care scrisese norocul lui Ion. Omul lui era harnic, devotat muncii lui şi bun la suflet, ca o pâine scoasă din cuptor. Îşi şterse sudoarea care îi inundase fruntea de atâta muncă şi îl întrebă pe Ion:

– Fiule, eşti mulţumit cu norocul pe care ţi l-am scris?

– Mulţumit, sărut mâna, spuse Ion. Toate îmi merg bine şi l-aş mânia pe Dumnezeu să mă plâng de ceva. Am bătut atâta amar de drum pentru a-ţi mulţumi şi a-mi arăta recunoştinţa.

Tare se bucură omul şi plecă la ale lui, pentru că multă treabă avea. Tocmai primise un rând de tăbliţe noi, iar pământenii aşteptau să le scrie norocul, ca să le meargă şi lor bine.

Atunci bătrânul ceru să vină şi cel care scrisese soarta lui Vlad, feciorul de împărat. Solul bătrânului veni supărat că acel scriitor era plecat la vânătoare şi avea să vină numai a doua zi. Musafirii înnoptară la bătrân şi a doua zi acesta trimise din nou după cel căutat. De data aceasta venise de la vânătoare şi plecase într-un sat vecin, unde se încinsese o horă de la care nu putea lipsi. Cei doi au mai dormit o noapte la bătrân şi peste încă o zi au aflat că acel om venise de la horă, dar era atât de ostenit încât se uitase adormit, ca tot omul după un mare efort.

În sfârşit, după alte vreo două zile de aşteptare, cel cu norocul fiului de împărat veni la întâlnirea cu bătrânul. Tare mult se minună aflând de Vlad şi în ruptul capului nu-şi amintea de tăbliţa băiatului. Trimise pe cineva să o aducă din peşteră şi, ce să vezi? Tăbliţa lui Vlad era goală-goluţă.

– De ce e goală tăbliţa mea? întrebă Vlad cu o falcă în cer şi cu alta în pământ.

– Păi să vezi, Măria Ta, cred că este vreo vrajă care a făcut ca unele tăbliţe să se şteargă.

– Să nu-l credeţi, spuse bufniţa, care aflase secretul acelei ţări. Puturosule, spune mai bine că o ţii din petrecere în petrecere şi că ai uitat să scrii în cartea Măriei Sale! Cutezi să mă contrazici?

Omul făcu feţe-feţe, dar nu o contrazise pe bufniţă.

Vlad scoase buzduganul pe care îl avea de la tătâne-său, chit că nu avea ştiinţă în a-l folosi, şi i-l arătă omului.

– Vrei să îl încerc pe spinarea ta, sau îţi iei treburile în serios şi îmi scrii şi mie să-mi meargă bine toată viaţa?

– Lasă buzduganul, Măria Ta, că nu-mi mai trebuie lene şi huzur de acum înainte! spuse omul. Ai să fii mulţumit de norocul pe care îl vei avea din ziua asta.

Atunci Ion îşi aduse aminte de cei trei nefericiţi întâlniţi de-a lungul călătoriei lor şi îi zise lui Vlad să întrebe şi de ei.

– Nu cumva tot tu trebuie să scrii şi în tăbliţele ciobanului, ale omului bogat şi ale feciorului de împărat care a plecat la oaste şi nu s-a mai întors?

– Ba tot eu, păcatele mele, dar m-am luat cu vânătoarea, cu hora şi cu petrecerile şi am uitat de dânşii, uita-m-ar relele să mă uite! Ţin mine că la primii doi nu am scris nimic, iar la feciorul de împărat… când era să scriu că se întoarce acasă, au venit flăcăii şi m-au luat la o învârtită de sârbă, de am uitat şi de tăbliţe, şi de tot!

– Să faci bine şi să scrii şi la ei, că uite aici buzduganul! zise Vlad.

Omul se puse pe treabă şi în vreo două ceasuri termină de scris toate cele patru tăbliţe, ba încă şi altele de care cei doi nu ştiau nimic.

Aşa se face că, de atunci, lui Vlad, ciobanului, omului celui bogat şi feciorului de împărat a început să le meargă de minune. Fiul craiului s-a întors de la luptă, ca şi cum ar fi lipsit o singură zi de acasă, omului celui bogat i s-a născut prunc sănătos şi voinic, iar apa a izvorât singură din izvoarele secate, ciobanul s-a trezit la stână cu o turmă de oi de trei ori mai mare decât prima, iar Vlad…

Vlad a îndrăgit-o atât de tare pe Ştefăniţa, încât au făcut un ocol pe la acel bătrân la care au înnoptat pentru a o cere de soţie de la tătâne-său. Nu trebuie să vă spun cât de bucuros a fost uncheaşul, aflând că singura sa fiică avea să devină soţie de fecior domnesc.

Şi s-a făcut o nuntă mare, la care au fost chemaţi toţi: fierarul şi soţia lui, tatăl Ştefăniţei, ciobanul, omul bogat şi soţia lui, fiul de împărat împreună cu Măriile Lor, Marele Înţelept şi… chiar Scriitorul de Noroc. Acesta îi spuse bufniţei, cea care îi dusese invitaţia, că ar fi venit cu mare plăcere, dar avea multe tăbliţe de scris şi nu voia să-i mai perpelească pe bieţii nevinovaţi.

(din volumul „Basme pentru familia mea”, editura Zorio)

Imagine de Anca Smărăndache