Ţara Balaurului beteag

Într-o ţară îndepărtată, unde mai trăiau încă balauri cu trei, cinci şi chiar cu câte şapte capete, s-a născut într-o zi un pui de balaur care era diferit de toţi ceilalţi fraţi ai săi. În primul rând, deşi era născut dintr-o pereche de balauri înfricoşători, ca nişte duhuri ale nopţii, proaspătul venit pe lume nu avea decât un cap, şi acela mic, cu doi ochi vioi şi cu o privire blajină, de parcă era un prunc de om, nu de sperietura pământului. Dar să nu vă gândiţi că asta era totul, pentru că ăl mic mai avea ceva care îi ruşina pe părinţi: bietul de el avea un picior mai scurt şi unul mai lung.

Beteşugul, abia zărit la naştere, devenea din ce în ce mai supărător cu trecerea timpului, balaurul cel mic mergând cu mare greutate, spre disperarea alor săi şi amuzamentul altor pui de balaur, care alergau cât era împărăţia de mare, şi parcă le-ar mai fi trebuit încă una de zbenguială.

– Măi, bărbate, spuse într-o zi mama puiului, ne-am făcut de ocara lumii, iar tu stai şi nu faci nimic. Râde lumea de noi, de nu mai pot ieşi pe uliţă…

– Apoi, muiere, dacă aşa o ieşit băietul, ce să fac eu? Va găsi şi el un loc sub soare, că n-o fi sfârşitul pământului!

Ţi-ai găsit cu balauroaica… Din acea zi nu-i mai tăceau cele cinci guri, care turuiau deopotrivă de parcă erau un cârd de ciori. Şi numai vorbe de ocară la adresa bărbatului său…

Ca să scape de năpasta femeii, balaurul cel bătrân îl luă pe cel mic, aşa beteag cum era, îl urcă într-o căruţă trasă de patru bidivii şi îl duse departe, până la marginea împărăţiei, acolo unde începea un alt ţinut, locuit de data aceasta numai de oameni.

– Feciorul tatii, rămâi cu bine şi să dea Domnul să nu îţi putrezească oasele prin aceste locuri îndepărtate.

Acestea fiind spuse, îl mângâie cu braţul său puternic pe capul firav, îl strânse la piept şi plecă valvârtej, ca să nu îl podidească plânsul. În urma lui, puiul de balaur privea fără ură, aproape cu înţelegere spre căruţa uriaşă care îl ducea pe tatăl său în împărăţia de unde venise.

Trecu ceva timp. Spre seară, ajunse în locul acela un flăcău tinerel, cu părul negru ca pana corbului, care se întorcea cu oile de la păscut. Văzându-l pe Balaurul beteag, flăcăul se apropie curajos de parcă se cunoşteau de când lumea şi spuse, după ce îl cercetă vreme de câteva clipe:

– Ce-i cu tine, pui de balaur? Te-ai pierdut prin Împărăţia Oamenilor?

– Ba, ca să fiu drept, spuse lighioana, am fost adus aici ca să scape de mine, pentru că nu am decât un cap şi mai sunt şi beteag de un picior.

– Mare este Grădina Domnului! spuse feciorul. Doar pentru atâta lucru? Păi, la noi în sat este unul care nu vede, nu aude, este şchiop şi mai este şi slab de minte, dar nu l-a dus nimeni de acasă…

– Sunteţi o ţară cu oameni buni, suspină balaurul. Aş vrea să văd şi eu împărăţia ta.

– Atunci, hai cu mine, spuse flăcăul, să fii fratele meu. S-o găsi o strachină cu zeamă şi pentru tine. În ceea ce-i priveşte pe părinţii mei, sunt oameni dintr-o bucată şi nu cred să fie supăraţi de omenia mea.

Zis şi făcut. Panait, pentru că acesta era numele băiatului, îl luă cu el pe Balaurul beteag şi după vreun ceas de mers ajunseră în faţa gospodăriei binefăcătorului său. Mare a fost mirarea părinţilor să vadă că feciorul lor vine acasă cu un pui de balaur, şi acela beteag de un picior. Însă când au aflat povestea bietului suflet, femeile au început să verse lacrimi de suferinţă, mergând, apoi, să pregătească cele mai alese bucate că, deh, poate îi era foame, bietul de el.

– Fiule, sunt mândru de tine, spuse şi tatăl lui Panait, unul dintre cei mai destoinici bărbaţi de prin partea locului. Inima îţi este mare, iar Dumnezeu te va răsplăti pentru bunătatea ta.

De atunci, flăcăul şi noul său prieten au fost nedespărţiţi. La început, oamenii erau tare curioşi să vadă puiul de balaur şi veneau valuri-valuri să pună mâna pe el, mai ceva ca pe urs. Ba, să nu uit să vă spun, chiar şi Împăratul cel Blajin, care conducea ţara, trimise un slujitor să vadă cu ochii lui ciudăţenia lumii şi să se asigure că nu era vreun pericol pentru supuşii săi. Văzând că puiul de balaur era blajin ca un copil de oameni cinstiţi, solul împăratului plecă la palat, ducând cele mai bune veşti.

Moş Vreme începu să toarcă din fusul său şi timpul prinse a se rostogoli. În primele câteva luni, Balaurul beteag învăţă toate cele ale gospodăriei şi era nelipsit de la treburile de prin curte sau de la mulsul oilor. După alte câteva luni, învăţă să socotească şi să adune, mai ceva ca un şcolar silitor. Ce să vă mai ţin de vorbă, pe zi ce trecea devenea tot mai iute la minte şi mai priceput în a da tot felul de poveţe, pe care numai el ştia unde le găsea.

Oamenii începuseră să aibă încredere în el şi veneau în curtea lui Panait şi a părinţilor săi mai mult pentru a cere un sfat sau pentru a afla o vorbă bună de la neobişnuitul învăţător. Iar acesta era un adevărat şi nesecat izvor de înţelepciune.

Câte nu ştia puiul de balaur, care acum crescuse cât toate zilele! Vindeca bolile cele mai rele, împăca oamenii certaţi de amar de vreme şi le dădea nădejde celor care erau la vreo răscruce a vieţii şi nu ştiau pe ce drum să o apuce. Ba, încă, prietenul lui Panait se pricepea şi la chinurile dragostei, făcându-i pe tinerii care îi călcau pragul să plece îmbrăţişaţi pentru a se duce direct la taica popa să le pună pirostriile.

Ce se mai bucura Panait când vedea că cel pe care îl găsise aruncat la un capăt de împărăţie devenise atât de iubit de oamenii cumsecade…

– Tată şi mamă, bun suflet are frăţiorul ăsta al meu şi bine am făcut că l-am adunat de pe drumuri.

– Mare mulţumire am când văd că vine lumea la poarta mea, mai ceva ca la slujba de Înălţare, zise mama băiatului. Eu, de când mă ştiu, nu am auzit să fie prin partea locului vreun suflet atât de învăţat. De era om, ajungea cel puţin sfetnic la împărăţie, dacă nu cumva chiar vreun mare dregător.

– Lasă-l mai bine balaur, să nu vină vodă să îl ia pentru sine, spuse Panait, speriat să nu îl piardă pe cel mai bun prieten al său.

Cu toate astea, iată că, într-o bună zi, un supus al împăratului veni cu rugăminte din partea Măriei Sale pentru Balaurul beteag. Un vecin dinspre Răsărit, Împăratul cel Hrăpăreţ, îl ameninţa cu luptă crâncenă pe Împăratul cel Blajin, iar nori negri se adunau deasupra ţării.

Balaurul cel beteag ascultă istorisirea solului împărătesc şi spuse, fără să stea prea mult pe gânduri:

– Spuneţi-i Măriei Sale să trimită cei mai buni oameni pe care îi are în Pădurea de Tei dinspre Miazănoapte, acolo unde trăieşte Cerbul Fermecat. De mult amar de vreme, acesta păzeşte o nestemată de mare valoare. Oamenii Măriei Sale să se tocmească cu cerbul, până primesc piatra preţioasă şi să meargă degrabă cu ea la Împăratul cel Hrăpăreţ. Ce va fi, vor vedea şi vor avea motive de mare bucurie.

Împăratul cel Blajin nu stătu nicio clipă pe gânduri şi trimise oameni la Cerbul cel Fermecat cu un sac mare de galbeni. Cerbul privi cu uimire galbenii şi se învoi numai după ce auzi motivul rugăminţii împăratului, cu toate că se socotea în pierdere cu schimbul făcut.

Bucuroşi de izbânda lor, oamenii împăratului au dus nestemata la curtea împărătească. Măria Sa se bucură din cale-afară şi pregăti alţi oameni, încă şi mai destoinici, pentru a pleca la curtea împăratului.

A doua zi, încă nu se luminase bine de ziuă, că voinicii împăratului au urcat pe cei mai puternici bidivii şi pe-aici ţi-e drumul!

Tare mult se minună Împăratul cel Hrăpăreţ când văzu nestemata şi auzi gândul de pace pe care i-l trimitea vecinul său.

– Nu ştiu cine v-a trimis la mine cu piatra asta preţioasă, dar deştept om a fost, pentru că altă cale nu era să îmi las oştirea la vatră şi să vă iert de războiul pe care vi-l pregăteam. Spuneţi-i stăpânului vostru că piatra asta a fost pierdută de bunicul meu, Împăratul cel Puternic, în lupta pe care a avut-o cu un moş al lui. Era piatra cea mai de preţ a sceptrului împărătesc. Acum, că am nestemata, mă învoiesc să fac pace.

Bucuroşi de rezultatul soliei lor, supuşii Împăratului celui Blajin au plecat cât au putut de iute pentru a duce Măriei Sale vestea de pace şi de bună înţelegere pe care o primiseră de la ameninţătorul vrăjmaş.

În lipsa lor, împăratul chemă la sine o vrăjitoare mai bătrână decât munţii şi pădurile.

Bucuroasă din cale-afară de invitaţia Măriei Sale, vrăjitoarea începu a se găti cu ce avea mai de preţ, pentru că nu mai fusese la curtea împărătească de când cu… de când… Adevărul este că vrăjitoarea era atât de bătrână, încât începuse să nu-şi mai amintească de toate cele…

– Acum mult amar de vreme, bunicul meu, Împăratul cel Puternic, te-a chemat pentru a-l pedepsi pe Ştefăniţă, sfetnicul lui cel mai de încredere, care a pierdut nestemata din sceptrul împărătesc într-o luptă. Voiesc să îmi spui neîntârziat ce vrajă i-ai făcut acelui sfetnic? Mai trăieşte?

– Împăratul cel Puternic… Ştefăniţă… Luptă… – murmură vrăjitoarea, făcând eforturi supraomeneşti pentru a-şi aminti de vraja despre care vorbea temutul împărat. La drept vorbind, nu-şi mai amintea nici măcar de împărat. Poate numai de mustăţile lui mari şi răsucite la vârfuri. Sau acela era paharnicul, cel care îi turnase vreo două cupe de vin?

– I-am făcut o vrajă puternică pe care nu o poate dezlega nimeni, spuse vrăjitoarea, privindu-l destul de nesigur pe Împăratul cel Hrăpăreţ.

Supărat, Măria Sa o alungă pe vrăjitoare, mulţumindu-se cu faptul că, după atâta vreme, nestemata se reîntorcea la adevăratul stăpân, iar acela era el.

*

În cealaltă împărăţie erau o voie bună şi o fericire cum le stă bine oamenilor. Aflând cât de bun fusese sfatul Balaurului beteag, Împăratul cel Blajin pregăti o masă împărătească, aşa cum numai în poveşti poţi întâlni. Toţi oamenii de frunte ai împărăţiei erau invitaţi, iar la loc de frunte erau Panait şi părinţii lui, alături de eroul iubit de toată lumea, balaurul găsit de băiat la capătul ţării. Într-un capăt al mesei stătea vodă cu familia sa, iar în celălalt balaurul, pentru care fusese adus un scaun cât toate zilele săptămânii.

Multe cupe de vin s-au închinat în acea seară pentru sănătatea neobişnuitului învăţător, iar oamenii erau dornici să afle cât mai multe despre povestea acelei nestemate care îi scăpase de la o luptă fără sorţi de izbândă. Modest din fire, balaurul se cam codea să povestească isprăvile, cu toate că boierii îl trăgeau de limbă.

Sătul să asculte poveştile prietenului său, pe care le cunoştea prea bine, Panait trăgea cu coada ochiului spre Sănduţa, fiica împăratului. Prins în a vă povesti, am uitat să vă spun că Măria Sa avea o fată frumoasă, de se oprea şi soarele să se uite în urma ei. Acum, să nu vă imaginaţi că Panait se uita fără folos spre Sănduţa, pentru că şi aceasta avea ochi numai pentru flăcăul nostru, care nu era numai bun la suflet, ci era şi chipeş afară din cale.

Pe la miezul nopţii, când toată lumea se pregătea să plece acasă, se auzi un şuierat, urmat de un vuiet care nu avea legătură cu nimic omenesc. Imediat, aerul începu a se răci, cu toate că era în mijlocul verii, iar de undeva, din înalt, se auzi vocea vrăjitoarei de la curtea Împăratului celui Hrăpăreţ.

– Ştefăniţă, bucură-te, de acum vei fi din nou om, aşa cum ai fost! Vraja s-a risipit.

Într-un nor de fum, balaurul nostru se transformă, pe loc, într-un bărbat tânăr, ba încă îmbrăcat şi în straie împărăteşti.

Uitându-se în jurul lui, ca după un somn ce durase prea mult, Ştefăniţă, pentru că acesta era numele adevărat al Balaurului beteag, merse în faţa împăratului şi făcu o plecăciune.

– Măria Ta, dacă m-ai plăcut ca balaur, trebuie să mă primeşti şi ca om.

Împăratul îl îmbrăţişă pe Ştefăniţă şi îl îmbie să le dezvăluie tuturor povestea pe care o dusese în spate atâta amar de vreme.

– În urmă cu mulţi ani, începu bărbatul, eram sfetnicul unui mare şi puternic împărat care a venit cu armată prin locurile Măriei Voastre. Pentru că am pierdut din întâmplare o nestemată de mare preţ din sceptrul împărătesc, a cerut unei vrăjitoare să mă transforme într-o lighioană, şi nici aceea întreagă la trup. Uite aşa am devenit balaurul pe care îl ştiţi şi mi-ar fi putrezit oasele pe câmpul acela, dacă Dumnezeu nu mi l-ar fi scos înainte pe acest om de toată isprava care este Panait. Restul poveştii îl ştiţi mai bine domniile voastre.

– Dar vraja cum s-a destrămat? întrebă unul dintre supuşii împăratului.

– Blestemul se destrăma dacă vrăjitoarea avea să mă ierte sau dacă uita cu desăvârşire de vraja pe care o făcuse. Norocul meu că baba nu-şi mai aduce aminte dimineaţa ce merinde a avut pe masă cu o seară înainte…

Tare mult se bucură împăratul când auzi întreaga poveste, dar şi mai mult atunci când auzi numele lui Panait, cel de la care fata sa nu-şi putea dezlipi ochii.

– Din câte văd, m-am ales nu numai cu un sfetnic de toată isprava, ci şi cu un viitor ginere, spuse împăratul. Peste puţin timp ne vom pregăti de nuntă, iar sceptrul şi coroana vor trece la un om mai tânăr, a cărui bunătate a adus mult bine ţării noastre. Să închinăm paharul pentru Panait, viitorul nostru împărat, dar şi pentru Ştefăniţă, cel mai înţelept sfetnic din câţi au existat vreodată.

Fostul balaur se îndreptă spre binefăcătorul său şi îl îmbrăţişă cu multă dragoste.

– Frate, îţi mulţumesc! Dacă nu erai tu, cine ştie ce se alegea de oasele mele?

Băiatul îl strânse în braţe pe cel găsit cândva la capătul împărăţiei.

La plecare, mama lui Panait îi şopti bărbatului său:

– Săracul, de asta avea un singur cap, pentru că era om, nu lighioană…

– Taci, femeie! Nu se cuvine să vorbeşti aşa despre sfetnicul Măriei Sale, zise bărbatul, fericit că feciorul său avea să devină împărat mulţumită fostului Balaur beteag.

(din volumul „Basme pentru familia mea”, ed. Zorio)

Grafică de Anca Smărăndache