Soarele deocheat

Demult, când încă nu dispăruseră de pe pământ zânele, spiridușii sau balaurii înfricoșători, trăia pe această lume o seminție binecuvântată de Dumnezeu cu toate darurile. Oamenii acelei țări erau harnici, voioși, iubitori și drepți. Toate erau rânduite după socoteli moștenite din moși-strămoși, și tare bine le mergea tuturor. Aici, roadele pământului creșteau ca nicăieri altundeva, iar hambarele erau mereu pline cu bunătăți. Acestei ţări, pentru că era așezată sub un soare prietenos i se spunea Împărăția Soarelui Prieten, iar locuitorii săi se mândreau cu lumina și căldura pe care binefăcătorul lor o cobora asupra tuturor muritorilor.

Dar, într-o dimineață, Soarele nu s-a mai arătat mândru și înfocat cum făcea de când era lumea. Era stins, palid, iar de căldură nici nu putea fi vorba să mai răspândească. Cu toții se uitau pe cer și nu puteau crede ceea ce vedeau. Ziua a trecut ca vai de ea, iar oamenii mergeau triști pe unde aveau treburi, orbecăind mai ceva ca liliecii prin peșteri.

A doua zi s-a întâmplat la fel. Oamenii au ieșit cu toții afară, s-au rugat, și-au făcut cruci, dar totul era în zadar. Soarele, prietenul lor, nu dădea vreun semn că ar dori să se reîntoarcă la bunătatea lui, iar țara era, în continuare, învăluită într-o pâclă deasă, prin care abia puteai vedea la o distanță de câțiva pași.

Uite așa, plantele au început să se ofilească, iar florile iubitoare de lumină şi căldură și-au culcat petalele la pământ, atinse de o suferință nemaiîntâlnită.

După mai multe zile de uluială, împăratul acelei țări și-a adunat la sfat toți oamenii de frunte și le-a spus:

– Oameni buni, mergeți în toate colțurile țării și aflați ce s-a petrecut cu minunatul nostru Soare. Întrebați bătrânii, sfătuiți-vă cu munții, cu pădurile și cu apele, doar, doar o cunoaște careva motivul pentru care Soarele nu mai are putere să lumineze așa cum a făcut de când este lumea.

– Luminăția Ta, grăi un bătrân din sfat, poate l-a mâncat vreun spurcat de vârcolac?

– Fereasă Cel de Sus! răspunse împăratul.

– Eu nu cred asta, Măria Ta, zise un alt dregător. Dacă era mâncat de vârcolac, pâcla ce ne înconjoară ar fi fost de culoare roșiatică. Așa spun bătrânii, că atunci când vârcolacii mănâncă Soarele sau Luna, sângele li se prelinge pe cer.

– Să te audă Domnul, zise Măria Sa. Atunci ce să fie, oameni buni?

– Luminăția Ta, spuse și marele conducător al oștilor, iscoadele mele mi-au spus că acum vreo opt, nouă zile, au văzut trecând călare, în miezul nopții, niște străini îmbrăcați în haine de lup. Nu mă întrebați de unde veneau și unde mergeau pentru că nu pot spune. Tot ce știu este că oamenii-lupi sunt în bună înțelegere cu vârcolacii.

– Da, zise împăratul. Fie că oamenii-lupi văzuți de iscoadele tale au vreo legătură cu Soarele nostru, fie că nu au, aici nu este lucru curat. Mergeți, degrabă, în toată împărăția și să nu veniți fără să aflați misterul!

Au plecat oamenii Măriei Sale care încotro, căutându-i mai cu seamă pe cei bătrâni și înțelepți.

Grea misie, pentru că nimeni nu putea înțelege ce se petrecuse cu bietul Soare, care dormea la fel de palid în sălașurile sale. Nici bătrânii pe care oamenii împăratului îi găsiră nu ştiau răspunsul la această neînchipuită pedeapsă.

După vreo două zile, au venit cu toții așa cum plecaseră, triști și fără dezlegarea misterului. Numai un dregător mai tânăr, Ștefănuț, nu se înfățișă împăratului, spre îngrijoarea tuturor. Iată că, spre seară, apăru și domnia sa, însoțit de o fată frumoasă, îmbrăcată în straie simple, semn că era un om de rând.

– Ce veste ne aduci, Ștefănuț, zise Măria Sa și cine este mândrețea asta de fată? Sau te-ai hotărât tocmai acum, amar de tine, să te duci la casa ta?

– Măria Ta, roși băiatul, ea este Ionica, o fată care trăiește într-un sat stăpânit din moși-strămoși de tatâne-meu. Am mers și acolo să întreb și mi-a ieșit în cale fata asta care dorea cu tot dinadinsul să-mi vorbească. Și ce crezi că mi-a spus?

– Mai bine să ne spună ea, zise împăratul, că nu cred să-i fi dispărut darul vorbirii tocmai acum.

Fata, o codană brunetă, abia trecută de optsprezece ani, își adună toată puterea și curajul pe care le avea și spuse uitându-se mai mult spre Ștefănuț decât spre împărat.

– Măria Ta, cum eram mâhnită ca toată lumea de dispariţia mândrului nostru Soare, am avut curiozitatea de a întreba acum vreo două zile Floarea-Soarelui care crește chiar sub fereastra mea: ”Tu, Floare a Soarelui, soră mai mică a puternicului nostru prieten, ce se întâmplă cu fratele tău? De ce nu mai luminează și nu mai încălzește ca întotdeauna?”.

– Și ce a răspuns? se grăbi împăratul, care nu mai avea răbdare nici măcar cât un copil.

– Mi-a spus așa: ”Ionico, l-am întrebat pe bunul meu frate și mi-a spus că este în mare suferință.”

– Ce fel de suferință? se repezi din nou Măria Sa. Poate găsim vreun leac, poate avem în împărăția asta mare vreo vindecătoare care să-l ajute pe bietul de el, vorba ceea, biet să nu fie…

– Măria Ta, sora cea mică a Soarelui mi-a spus că nefericitul de el este deocheat și din pricina asta nu mai poate lumina, ci stă și bolește cât e ziulica de mare…

– Cum se poate? se miră un bătrân din sfatul crăiesc. Unde s-a mai pomenit ca Soarele să fie deochiat? Am auzit să se deoache oamenii, vitele, chiar și holdele… Dar Soarele? Măria Ta, mă duce gândul la vreun vicleșug…

– Luminăția Ta, zise Ionica, nu vorbi cu păcat! De ce să nu poată fi deocheat? Crezi că Soarele nu simte și el ca orice făptură lăsată de Dumnezeu? Nu se bucură el când ne vede bucuroși și se întristează când ne vede mâniați?

– Și cine putea să îl deoache pe Soare? nu se lăsă bătrânul sfetnic. Cine are puterea asta așa ce mare?

– Nici el nu știe. Atâta doar că s-a trezit într-o bună dimineață cu un rău așa de mare, că nu mai poate face nimic. Îl doare într-una capul, îi țiuie urechile și îl ia cu leșin numai ce coboară din cerul lui înalt.

– Eu cred, spuse împăratul, pentru că și eu am fost deocheat de câteva ori. Vai, vai ce greu am scăpat! Și acum ce trebuie să facem, Ionico? Ai întrebat-o pe sora mai mică a Soarelui?

– Am întrebat, firește, că nu era să vin înaintea Măriei Tale fără să aflu ce trebuie făcut. Floarea-Soarelui mi-a zis să aduci Luminăția Ta patru femei bătrâne din toate vânturile care să-i descânte deocheatului după priceperea și socoteala fiecăreia. Primul descântec să îl spună femeia dinspre Răsărit, cum se crapă de dimineață, iar ultimul, femeia dinspre Apus, la căderea serii. Așa să faceți și nu altfel.

– Mai încape vorbă? zise împăratul bucuros că vedea, pentru prima dată, o geană de lumină în tot acel întuneric. Să mergeți, zor-nevoie și să mi le aduceți pe cele mai pricepute femei, ceru împăratul, apoi dădu poruncă slugilor împărătești ca Ionica să fie primită în cele mai frumoase odăi împărătești. Simțea o mare bucurie pentru binele pe care acea fată i-l făcuse lui și supușilor săi.

Ștefănuț se bucură și el că descoperirea sa fusese pe placul împăratului și plecă laolaltă cu ceilalți pentru a găsi femeile care aveau să-i descânte de deochi nefericitului Soare.

După trei zile, curtea palatului crăiesc era înțesată de lume. Femei, bărbați și copii erau adunați din toate satele pentru a vedea și a încuraja descântecele aducătoare de liniște pentru soare.

Cum se lumină de ziua, veni o femeie bătrână, bătrână, tușa Maria, din partea Răsăritului, așa cum ceruse Floarea-Soarelui. Își pregăti tăciunii pe jeratic, iar când erau mai fierbinți aruncă trei dintre ei într-un tuci de apă neîncepută, deasupra căreia făcu o cruce, cu un cuțit. Tăciunii se duseră cu totul la fund, semn că Soarele era cu adevărat deocheat. După aceea, bătrâna bău trei guri de apă în trei locuri diferite, se frecă la inimă, unse trei țâțâni de uși și aruncă restul apei pe un câine din curtea palatului. După aceea rosti descântecul, tăind apa în semn de cruce cu cuțitul:

Fugi deochi ca gândul

De pe-ntreg pământul

De la Soarele-nfocat

Care șade supărat.

De-o fi deocheat de femeie,

Crape țâțele, curgă laptele,

Să plângă pruncul de foame.

De-o fi deocheat de fată mare,

Crape țâțele, să crească cosițele,

Să râdă băieții și fetele de ea.

Voi, cărbuni închinați,

Deochiul din cap

De la Soare să-l luați.

Din creierii capului

Din vârful nasului

Din fața obrazului.

Du-te-n pustii în păduri

La Soare să nu mai vii.

Să rămână Soarele curat, luminat

Ca Maica Precista de curat.

Descântecul de la mine,

Leacul de la Maica Domnului.

Tușa Maria termină descântecul și se uită pe cer pentru a vedea urmările vorbelor sale fermecate. Ți-ai găsit? Soarele era la fel de trist și de lipsit de putere ca și mai înainte.

Puțin înainte de prânz, veni o a doua femeie, de data aceasta dinspre Miazăzi. Tușa Rada pregăti și ea tăciunii, îi stinse în apă și începu să descânte așa cum primise învățătură în pruncia sa de la bătrânele care acum erau oale și ulcele.

Ciocăni, bocăni,

Inima Soarelui o plămădi

Ca aluatul din căpisterie

Faguri de miere.

De data aceasta, Soarele se lumină preț de câteva clipe, dând de înțeles că descântecul îi mersese la inimă. Din nefericire, după alte câteva clipe, când să zică oamenii că au scăpat de necaz, lumina dispăru, iar Soarele reintră în perdeaua sa de întuneric.

– Ce să fie, Ionico? întrebă supărat Măria Sa. Oare nu este bun descântecul tușei Rada? Din câte spun oamenii mei, nu este una mai pricepută ca ea, cale de nouă poște.

– Luminăția Ta, nu descântecul este de vină, ci deochiul care este mai tare ca orice. Să nu deznădăjduim și să mergem mai departe. Mai avem de auzit două femei.

Împăratul dădu poruncă să vină și femeia dinspre Miazănoapte. Tușa Cornelia veni și ea în fața împăratului și aruncă nouă tăciuni incinși în apa neîncepută. Le făcu semnul crucii cu cuțitul, după cum era datina și rosti și ea cel mai bun descântec pe care îl moștenise de la mumă-sa:

Fugi, deochi, dintre ochi,

Dintre gene și sprâncene,

Din față, din corp și mână,

Din picioare, mațe și oase.

Duceți-vă peste nouă mări și nouă țări,

Că acolo vă așteaptă

Nouă fete de-mpărat

Cu mese întinse

Și cu fripturi aprinse,

Și, când s-o deochea mâța și câinele,

Atunci să se mai deoache Soarele,

Și nici atunci.

Fugi, deochi, dintre ochi,
Fugi, deochetură,
Că te-ajunge vânt din gură.
Fugi, deocheat,
Că te-ajunge vânt turbat.
Fugi, deochi, dintre ochi,
Că te-ajunge Soarele,
Şi-ţi taie picioarele,
Fugi, deochi, din faţa obrazului,
Din zgârciul nasului,
Din grumazii gâtului,
Din creierii capului,
Din splină, din inimă,
Şi să ieşi şi să te duci,
Că eu cu gura te-am descântat,
Cu mâna te-am luat,
Şi-n vânt te-am aruncat,
Să rămâie Soarele
Curat, luminat,
Ca floarea câmpului,
Ca roua dimineţii.

Soarele iar se înroși puțin, semn că descântecul nu-i era cu totul nefolositor. Cu toate acestea, nu peste multă vreme se întunecă la fel ca înainte.

Mult mai puțin răbdător, Măria Sa ceru să vină și ultima femeie, chiar la apus, așa cum îi povățuise sora cea mică a Soarelui.

Tușa Măriuca sosise de la capătul împărăției, tocmai din partea unde apunea în fiecare seară cel deocheat. Era o femeie bătrână ca toate celelalte, și venise cu un copilaș bălai după ea, vezi Doamne vreun nepot care nu avusese cu cine rămâne acasă. Copilul, de vreo cinci, șase anișori, Tomiță, se ținea după ea oriunde s-ar fi dus. Mergea tușa Măriuca în dreapta, mergea și copilul. Se ducea în stânga, acolo se îndrepta și băiatul, ținându-se cu mâna de cămașa femeii, temându-se să nu o piardă în acea mulțime de oameni cu totul necunoscuți lui.

Femeia aruncă și ea nouă tăciuni în apa neîncepută, apoi îi făcu de trei ori semnul crucii și îi spuse Tatăl Nostru. După ce termină de spus, înmuie mâna în apă și aruncă în cele patru vânturi, după care ceru să i se prindă o pasăre dintre cele care zboară cel mai sus. Un supus al Măriei Sale îi aduse un șoim, pe care tușa Măriuca îl stropi cu apa în care stinsese tăciunii și îi spuse:

– Zboară, șoimule, du-te în înaltul cerului și du apa asta descântată la Soarele nostru binefăcător.

Văzându-se liber, șoimul începu a zbura spre înaltul cerului, lăsând a se înțelege că știa ce misie are de îndeplinit.

În acest timp, tușa Măriuca se puse pe descântat:

Fugi, deochi,

Dintre ochi.

Fugi, deochetură,

Că te-ajunge vânt din gură.

Fugi, deocheat,

Că te-ajunge vânt turbat,

Eu cu gura te-am descântat.

Cu mâna te-am luat,

În vânt te-am aruncat.

Să rămâie Soarele

Curat, luminat.

Ca mândru-mpărat

Ca floarea câmpului.

Ca roua dimineţii.

Termină descântecul, dar Soarele o ținea pe a lui, cu toate că avea momente când se lumina la față, ca și cum ar fi scăpat de deochi. Dar nu dura mult și întunericul se așternea peste fața lui, altădată atât de înflăcărată.

Luminăția Sa era peste măsură de furios. Tuna și fulgera, umblând de colo până colo, ca un leu într-o cușcă.

– Ștefănuț, ți-ai bătut joc de împăratul tău? Ce înseamnă toate astea? Și tu, Ionico, ce mai spui acum cu toate vorbele tale fără de căpătâi?

– Măria Ta, spuse abia șoptit fata, acestea sunt vorbele pe care le-am aflat de la Floarea Soarelui. Dacă m-a mințit ea, vă mint și eu, dar tare mi-e teamă că a spus adevărul și că deochiul este nemaivăzut până acum.

– Nemaivăzută este răbdarea mea, spuse împăratul. Ce mă fac eu cu atâția nevolnici în jurul meu? Cum salvez eu poporul de la nenorocirea care a căzut pe capul nostru?

În aceste clipe, amuzat peste măsură de mânia împăratului, Tomiță începu să râdă cu toată gura. Râdea băiatul de nu se mai putea opri. Uluit de curajul copilului, Măria Sa tocmai dorea să dea o poruncă, dar se opri la timp. Băiatul se uita în sus, către cer, și râdea în cascade, puternic și molipsitor.

De undeva din înaltul cerului, se auzi, nu după multă vreme, un râs ceva mai reținut, nepământean. Apoi râsul deveni din ce în ce mai puternic, acoperind tot pământul. Pe măsură ce cascadele de râs se prăvăleau asupra pământului, Soarele își recăpătă forța pe care o avusese cândva.

Râdea Tomiță, râdea și Soarele, de-ți era mai mare dragul să îi privești. Acum, că pământul era din nou mângâiat de lumina binefăcătoare, împăratul căpătă curaj și începu și el să râdă. Deh, îi dădea mâna, când scăpase de necaz. Apoi au început să râdă și supușii Măriei Sale, care nu mai credeau să iasă din întunericul provocat de deochiul Soarelui.

Și uite așa, mulțumită descântecelor celor patru femei și voioșiei molipsitoare a unui copil curat, scăpă Soarele de deochiul care căzuse pe capul său.

Vezi Doamne, îmbujoratul fusese deocheat chiar de acei oameni-lupi pe care îi văzuseră ostașii Măriei Sale și care umblau în înțelegere cu vârcolacul să mănânce Soarele, apoi Luna de pe cer.

Cel mai fericit era Ștefănuț, care nu-și mai putea lua ochii de la Ionica. Acum, la lumina Soarelui, parcă era și mai mândră și mai frumoasă decât înainte. Iată de ce, nici una-nici alta, îi veni gând de însurătoare, iar fata se gândea la același lucru, numai că nu avea curaj să recunoască.

(din volumul „Basme pentru familia mea”)

Grafică de Anca Smărăndache