Petre Crăciun 
Soarele se furișează hoțește prin fereastră, dar băiatul blond și cârlionțat nu-l bagă în seamă. Strânge mai puternic un ursuleț din pluș la piept și zâmbește. Este în altă lume. Una frumoasă, cu castele și prinți. El este Prințul cu Nasul Cârn. Așa îi spun supușii, dar asta nu înseamnă că nu-l respectă. Că nu-l iubesc. Mai ieri i-au pregătit un ponei de toată frumusețea și un sac de jucării. Nici nu a avut timp să le vadă pe toate, pentru că a fost ziua tatălui său, Împăratul și curtea a vuit de invitați. Numai Prințesa cu Ochii Verzi nu a venit. Ce mult și-ar fi dorit să o vadă… A făcut pojar. Curios, chiar și prințesele fac pojar, știați?
Maria intră în camera lui Dan, dar acesta strânge în continuare ursulețul la piept și zâmbește din lumea lui.
– Dan, trebuie să te trezești. Întârzii la școală.
Dan nu are urechi de auzit. Sacul cu jucării are o atracție magnetică. Se apropie de el cu mișcări leneșe. Oare ce jucării sunt înăuntru?
– Iubitule, știi că prima oră ai matematica și doamnei învățătoare nu îi place să întârzii! Trebuie să te culci mai devreme, să știi?
Împăratul apare de undeva din întunericul coridorului. Zâmbește cald, cu fața lui de om bun. Unii spun că este atât de blând, încât nici nu are prestanță de împărat. Nu este de acord. De ce trebuie să fie împărații niște zbiri?
– Puiule, este gata laptele. Călduț, cum îți place ție… Întârziem la școală!
Măria Sa se apropie de el și îl mângâie pe creștet cu un gest blând. Are o mână ușoară ca o aripă de fluture. Nu spune nimic, doar zâmbește și îl sărută pe frunte. După aceea dispare în același întuneric al holului.
Maria îi ia ursulețul din brațe și în sărută și ea pe frunte. Este semnul ca nu mai poate lungi momentul plăcut de mai înainte.
– Bună dimineața, somnorosul meu. Cum ai dormit? Bine?
Mormăie ceva nedeslușit, cu ochii aproape închiși. Stă pe marginea patului, nedorind să deschidă ochii. Încă nu vrea să părăsească cealaltă lume. Oare câte jucării primise?
– Dan, ți-ai pus caietele de temă în ghiozdan?
Caietele de temă… Drăguțele caiete de temă… Sigur că le pusese. Odată uitase acasă caietul de matematică și fusese un adevărat iureș. Doamna Cristina, învățătoarea, îl chemase pe tatăl său la școală, ca și cum ar fi omorât un dinozaur. ”Domnule Popescu, vedeți ce faceți cu Dan. Nu permit așa ceva! Matematica este cel mai important obiect de studiu. Nu te poți descurca în viață fără matematică”. Tatăl său, care era filolog, se descurcase foarte bine, dar era periculos să îi spui așa ceva doamnei Cristina. Ar fi făcut o criză, s-ar fi bâlbâit și ar fi început să plângă. Așa făcea când se supăra foarte tare.
Maria îl ajută să-și pună papucii și îl conduse la baie. Mergea ca un roboțel cu bateriile pe cale de a se descărca. Încet, cu pași mărunți-mărunți. Apa rece îi inundă gura, iar periuța de dinți se năpusti fără milă asupra dinților care parcă ar fi dorit să mai doarmă și ei. Iar momentul cel mai trist se apropia cu mare viteză. Apa rece îi inundă fața, făcându-l să deschisă, pentru prima dată, cu adevărat ochii, în acea dimineață. Se privi în oglindă și îi plăcu băiețelul cu păr blond, cârlionțat. Din păcate, era atât de adormit…
Sacul de jucării se revarsă pe toată suprafața patului. Încăpea acolo un oraș întreg. Cu oameni, cu jucării, cu copii, cu păsări și cu copaci. Jucăriile multicolore fremătau de dorința de a fi observate și adoptate.”Uite ce frumoasă sunt!”, zice o girafă cu gâtul lung ca o oră de matematică. ”Ca mine nu este nimeni”, se lăudă o mașinuță de pompieri. ”Eu sunt cel mai puternic!”, adăugă un soldat prusac, cu arma la umăr.
Laptele cald îl înviorează puțin, cât să suporte mai ușor calvarul îmbrăcării.
– Mâna stângă sus. Acum mâna dreaptă! Și acum pantalonii, scumpul meu. Nu crezi că ar trebui să faci singur toate astea?
Întrebare standard pentru fiecare început de zi.
– Da, mama…
Răspuns la fel de previzibil.
– Uite ce bine arăți! Ptiu! Să nu te deochi! Ești cel mai frumușel copil din clasă, știi asta?
Știa, pentru că Maria îi mai spusese de 1245 de ori. Sau de 1246, pentru că nu-și mai amintea exact…
La ora 7.30 ies din casă, ca de fiecare dată. Și tot ca de fiecare dată, îi întâmpină pisica Felicia, care miorlăie a milă: ”Miaaauuuu”. În traducere liberă: ”Este vai de capul tău, prietene! Nu știu cum te descurci cu atâtea obiecte, cu atâtea teme, cu atâtea caiete.”. Altădată, dar numai când revenea de la școală, spunea și ”Miiiiaaaaauu!”, ceea ce însemna: ”Dacă mă lași pe mine, fac praf toate caietele și ai scăpat de ele!”. Era o propunere periculoasă, iar mâța știa asta, pentru că imediat după ce mieuna, dispărea de acasă pentru a nu ajunge pe mâna soților Popescu.
Drumul către școală era de 2970 de pași. Dacă ocoleau pe la covrigărie, era mai lung cu 197 de pași, dar făceau asta de multe ori pentru că tatălui săi îi plac covrigii. Obicei din studenție, spunea el.
Dan numără pașii care se succed greoi unul după celălalt. Își privește bombeurile pantofilor și i se pare că merg prea repede pentru acea oră. Stângul parcă mergea chiar mai repede decât dreptul.
Camera sa din palatul împărătesc este inundată de o lumină vie și jucăușă. Razele dimineții se joacă printre jucăriile care continuă să ocupe patul imens. Dan, adică Prințul cu Nasul Cârn, dormise alături de jucării. Părea și el o jucărie mai mare, cu părul ca aurul curat. Jucăriile știau să îl trezească altfel decât mama sa:
– Prietene, s-a făcut dimineață! Cine nu se trezește, nu se joacă astăzi!, zicea un căluț de lemn.
– În-ce-pe răz-bo-iul! striga soldatul prusac. Soldatul Prințul cu Nasul Cârn este așteptat să-și ia locul în grupa pușcașilor!
– Vrei să fii și tu spiriduș, la fel ca mine? Mergem chiar astăzi la Polul Nord să-l vizităm pe Moș Crăciun.
Dan nu putea rezista atâtor ispite. Se trezea numaidecât și începea să se joace cu jucăriile care dormiseră alături de el. Avea grijă să se joace cu toate, pentru că erau ca niște cerșetoare mici care cereau atenție. Dacă o uitai pe una singură, se bosumfla și nu-i mai vorbea câteva zile. Cândva avusese o gărgăriță pe care o pierduse sub pat. Biata de ea a plâns trei săptămâni acolo, în singurătate, până a găsit-o. A trebuit să-i acorde o atenție deosebită pentru a-i trece supărarea.
2635 de pași, 2636, 2637… Mergea greoi, ca un roboțel obosit spre școală și mai ales spre ora de matematică. Privea in jos, la bombeurile pantofilor. Ca de obicei, stângul era cu câțiva centimetri mai în față. Oare de ce? Domnul Popescu îl ținea de mână și mergea alături de el, ca un robot ceva mai mare. Era la al doilea covrig. Mânca și se uita undeva departe. Poate scria o poezie sau admira frumusețea cenușie a cerului de dimineață.
Ultimii pași. Curtea școlii era plină cu prichindei care cărau în spate ghiozdane cu caiete trudite și manuale scrise de niște adulți care uitaseră pentru cine le-au scris. Cu toții mergeau teleghidat spre intrare, acolo unde se despărțeau de părinți. O mulțime de roboței obosiți, târând după ei, clandestin, frumusețea unei lumi interioare, reprimate de doamna Cristina și de competiția ei cu alte doamne.
Doar era o școală de fițe, ce Dumnezeu!
(sursa foto: steemit.com)
