Petre Crăciun
Mariei îi rămăsese gândul la cozonacii bine crescuți, pe care îi vedea în vitrina brutăriei lui Tudor când venea de la școală. Erau atât de mari, încât într-o noapte visase că primise unul dintre ei și avusese nevoie de o săptămână întreagă pentru a-l termina. Doamne, avea nucă și cacao, așa cum îi plăcea ei…
– Mamă, vom putea cumpăra un cozonac de Paște? Numai unul, la fel ca cel pe care l-am visat…
Eleonora, mama sa îmbătrânită înainte de vreme după moartea soțului său, lăsă capul în jos.
– Maria, știi că o ducem greu cu banii. Trebuie să plătim chiria și curentul, altfel rămânem pe întuneric…
– Mama, cozonacii se pot mânca și pe întuneric, să știi!
Femeia o luă în brațe pe fetița sa de șapte ani. O lacrimă i se prelinse pe obraz, dar o șterse înainte ca fata să vadă.
– Uite, îți promit că vom avea doi cozonaci, nu unul. Luăm și cu rahat, cum îmi plac mie. Unul pentru tine, altul pentru mine.
– Ce mămică bună am… Știam eu că îmi vei cumpăra… Să știi că nu doresc altceva de Paște. Nu-mi trebuie haine noi, nu vreau jucării, numai cozonaci, pentru că mi-a rămas gândul la ei. Oare de ce nenea Tudor îi ține în vitrină? Nu știe că sunt și copii săraci care tânjesc după ei?
– Îi voi spune asta, să știi!, zise Maria. Să-i țină, domnule, înăuntru! Cine își permite să cumpere, îi găsește și acolo… Îi voi spune negreșit!
A doua zi, când Maria era la școală, Eleonora a încuiat poarta de lemn și s-a dus la madam Popescu, cea cu serele de flori. Nu o dată muncise la ea când avusese nevoie de bani.
– Ce-i, Mario, ai rămas fără bani?, întrebă madam Popescu. N-ai mai trecut pe la mine de vreo săptămână…
– Doamnă, am vrut să trec, dar Maria are nevoie de mine… Este un copil tare necăjit de când a murit bărbatu-meu. Să mă iertați… Acum vreau să-i cumpăr doi cozonaci, din cei pe care îi face Tudor, brutarul. Mă primiți, doamnă?
– Bine, Eleonoro, zise madam Popescu. Du-te direct în sere, mai era nevoie de un om.
Eleonora spuse „mulțumesc, doamnă” și merse în seră, acolo unde mai erau încă trei femei.
Pe la ora cinci, după-amiaza, madam Popescu îi puse 50 de lei în mână și îi spuse:
– Uite, Eleonoro, du-te și cumpără cozonacii de la Tudor. Să-i mănânce sănătoasă aia mică, iar ție, Paște Fericit! Și nu uita că eu am tot timpul de lucru!
– Vă mulțumesc, doamnă, sunteți atât de bună! Paște Fericit dumneavoastră și domnului.
Era atât de bucuroasă… Uită de datoria la lumină și de chirie și alergă într-un suflet acasă, unde Maria o aștepta nerăbdătoare.
– Mamă, unde ai fost? Te-am căutat peste tot…
– Draga mea, am fost la madam Popescu, la sere. Uite, am primit 50 de lei pentru cozonaci. Sunt ai tăi, iubita mea! Ia-i și mergi degrabă la Tudor!
– Merg mâine, acum nu mai are cozonaci, este târziu. Ai făcut tu asta pentru mine? Te iubesc atât de mult, mamă!
– Uite, ține banii și nu mă face să plâng! Dar să mergi de dimineață. Brutarul ăla este în stare să-i vândă pe toți de la prima oră…
Maria era în al nouălea cer de bucurie. Puse hârtia de 50 de lei în buzunarul pantalonilor de joacă și merse să facă ordine în odaie. Simți destul de repede o căldură în zona unde pusese bancnota. Oare banii produc căldură? Bine că nu primise 100 de lei sau mai mult… I-ar fi putut arde piciorul…
Noaptea veni destul de repede, iar Maria visă că se dusese la nea Tudor pentru a cumpăra cozonacii.
– Ce faci, Mario, nu ai avut somn?, o întrebase bărbatul. Ai venit după pâine?
– Nu, nene Tudor, de data asta am venit să cumpăr cozonaci.
– Ai bani pentru cozonaci? De unde?
– Nu este treaba dumitale! Uite, aici, 50 de lei. Îi vreau pe cei mai frumoși, să știi! Să fie bine rumeniți și să aibă mult zahăr, așa a spus mama.
– Dacă așa a spus, așa facem, zâmbi Tudor, și veni destul de repede cu trei cozonaci, în loc de doi.
– Trei? Nene Tudor, de ce trei?
– Uite că pentru tine am făcut o reducere. Poftim, ia-i pe toți trei!
Maria îi luase mirată și plecase spre casă.
Din păcate, visul se sfârși înainte de a afla ce făcuse cu cozonacii.
*
– Maria, este ora șapte. Trezește-te, să mergi la nenea Tudor.
Fetița se trezi imediat, cu gândul la ce visase. Oare era posibil? Știa că de Paște oamenii sunt mai buni, că fac lucruri speciale. Poate că magia Sfintelor Sărbători avea să îl cuprindă și pe brutarul care nu se lăsase niciodată impresionat că o fetiță de numai șapte ani se oprise deseori în fața vitrinei sale, uitându-se lung la cozonacii care își revărsau peste tot rotunjimile, abia așteptând să fie mâncați.
Poate că acum avea să fie altfel. Chiar dacă nu, cei 50 de lei din buzunar erau ai ei și nu-i putea lua nimeni. Se ridică precipitat din pat și verifică dacă mai erau acolo. Uf, nu-i luase nimeni…
Maria se îmbrăcă la repezeală, mâncă ceva din fugă și plecă spre brutărie puțin înainte de ora opt. Era prima zi de vacanță, dar în primul rând era „Ziua cozonacilor”. Sau mai degrabă… „Ziua celor doi cozonaci”.
– Ce faci, Maria?, o întâmpină Sonia, fata preotului, colega ei de clasă. Unde fugi la ora asta?
– Merg să cumpăr cozonaci de la nenea Tudor.
– Și de ce te grăbești așa? Crezi că nu mai apuci?
– Sonia, nu am chef de glumele tale!
– Să știi că nu sunt cei mai buni cozonacii făcuți de nenea Tudor! Tata cumpără mereu de la oraș, de la o mare brutărie.
– Sonia, pentru mine, aceștia sunt cei mai buni! Acum te las, vacanță plăcută și spor la lecții.
Fata popii rămase puțin mirată de comportamentul Mariei, apoi continuă să se joace cu un pisoi.
Când ajunse la brutărie, un vânzător tocmai aducea prima serie de cozonaci. Doamne, cât erau de frumoși!
Fetița era atât de măruntă, încât abia ajungea la geam.
– Tu ce vrei?, întrebă vânzătorul, un băiat tânăr și deșirat, pe care nu îl cunoștea.
– Vă rog să îmi dați cei mai frumoși cozonaci pe care îi aveți. Dar să aibă mult zahăr, așa a zis mama.
– Bani ai?, întrebă tânărul.
– 50 de lei, zise fetița, mândră că avea banii.
– Doi cozonaci și 5 lei rest.
– Nu-mi dați trei, așa cum am visat? se miră, cu sinceritatea copilului, Maria.
– Așa ai visat, că vei putea cumpărat trei cozonaci cu 50 de lei?
– Da, așa am visat! De Paște se petrec multe lucruri minunate!
– S-or fi petrecând, dar aici, nu! Poftim cozonacii și să-i mănânci sănătoasă!
Maria luă pachetul și imediat se lumină la față. În fond, doi cozonaci însemna mai mult decât avusese vreodată. Trei ar fi fost peste măsură, iar omul trebuie să fie cumpătat, așa îi spunea tatăl ei.
Era atât de fericită, încât parcă lăsa lumină în jurul ei.
Se hotărî să meargă acasă pe un drum ocolit. Ar fi vrut să vadă toată lumea că are și ea cozonacii ei, să o întrebe câți sunt, de unde i-a luat…
Dar nu o întreba nimeni.
Când ajunse în fața bisericii, văzu un copil sărman, mai mic decât ea cu vreo doi ani. Era singur, iar fața îi era plină de lacrimi. Nu-l cunoștea.
Se opri în fața lui, iar copilul îmbrăcat foarte prost se bucură.
– De ce plângi?
– Îmi este foame. Părinții mei au plecat de acasă și m-au lăsat cu bunicul care este bolnav.
– Săracul de tine, suspină Maria. Nu te-am mai văzut pe aici.
– Sunt din alt sat. Aici stă bunicul, Nicu fierarul.
– Cel care s-a operat acum vreo două luni?
– Da, zise copilul, cu lacrimi în ochi. Acum nu mai poate munci, iar ai mei nu ne trimit bani…
Maria se hotărî brusc. Luă unul dintre cozonaci și îl întinse copilului.
– Uite, îți dăruiesc unul dintre cozonacii mei. Du-l acasă și mâncați-l sănătoși.
Băiatul o îmbrățișă pe Maria, apoi rupse o bucată și începu să mănânce, amestecând-o cu lacrimile care îi inundaseră fața. Lacrimi și cozonac…
Deși nu mai avea un cozonac, Maria simțea că era mai bogată.
Dar drumul nu se sfârși aici.
Maria întâlni apoi o cățelușă care căuta disperată mâncare pentru puii săi. Nici de data aceasta nu stătu pe gânduri. Rupse o treime din al doilea cozonac și o risipi mărunt la marginea drumului, pentru ca cei patru cățeluși să poată mânca. Iar ghemotoacele de blană începură să mănânce din cozonacul care dispărea cu mare viteză.
Maria plecă și mai bogată spre mama sa.
În fine, chiar înainte de a ajunge de a ajunge acasă, întâlni un stol de vrăbiuțe flămânde. Erau foarte zgomotoase, iar asta însemna că le era teribil de foame.
Mărunți încă o treime de cozonac și o oferi cu dragoste vrăbiuțelor care se înfruptau bucuroase din dulceața cozonacului.
Fetița ajunse acasă, iar Eleonora o privi întrebător, când văzu că pune pe masă o treime de cozonac. Maria îi povesti toate cele trei întâmplări.
– Asta se numește Lecția dărniciei, iubita mea fetiță, iar tu ai învățat-o cum nu se poate mai bine.
Eleonora împături, apoi, cozonacul rămas într-o pungă de plastic, pentru a-l mânca amândouă în ziua de Paște.
25 aprilie 2019
