Petre Crăciun
Petruț, fiul cel mic al pădurarului Haralamb, îl însoțise pe tatăl său la tăiat de lemne. Cum au ajuns într-un luminiș scăldat de razele blânde ale soarelui, Haralamb și-a luat toporul la spinare, spunându-i feciorului:
– Fiul meu, eu plec la tăiat de lemne în inima pădurii și am să vin când se va apropia soarele de apus. Ți-am lăsat mâncare în coș și apă de băut. Să nu-ți fie teamă, pentru că nu vor veni animale sălbatice.
– Nu-mi va fi teamă, tătucă, spuse băiatul. Mergi fără grijă, pentru că eu am să îmi construiesc o colibă de nuiele ca să îmi treacă timpul.
Pădurarul se bucură de cuvintele băiatului și plecă la ale lui. În lipsa lui, copilul începu să caute nuiele potrivite pentru colibă. Niciodată nu pleca de acasă fără o toporișcă mică, făcută de pădurar pe măsura copilului. Cu ajutorul ei, pregăti câțiva țăruși mai mari, pe care îi așeză drept rezemătoare pentru viitoarea construcție. Când termină, își admiră lucrarea și zâmbi mulțumit de ceea ce ieșise din mâna lui.
În jurul prânzului se așeză pe o buturugă mai mare și scoase coșul în care mama lui îi pregătise merindele. Tocmai se pregătea să ducă la gură primul dumicat, când auzi un zgomot ciudat care venea de sus. Când se uită, apucă să vadă o femeie bătrână și slabă, prăbușindu-se la pământ împreună cu o mătură. Vezi Doamne, înainte de prăbușire, femeia se lovise cu putere de un copac. Petruț se frecă la cap, nevenindu-i să creadă că dăduse peste o vrăjitoare neatentă, care se izbise cu forță de cel mai mare arbore din pădure. Merse cu precauție în locul unde căzuse cotoroanța și o găsi vie și nevătămată, frecându-se la cap.
– Vai de mine, rău m-am lovit la cap, mânca-te-ar mama să te mănânce, zise baba. Ia dă-mi o mână de ajutor, că tare mă dor șalele de la lovitura asta…
Petruț o ajută pe vrăjitoare să se ridice, invitând-o să se așeze pe buturuga de unde se ridicase ceva mai înainte.
– Tu ești vrăjitoare? întrebă copilul. Una adevărată?
– Copilaș, tu mă cam iei peste opincă? Sau mi se pare mie…
– Nuuu, mătușă… Te întrebam pentru că nu am văzut niciodată o vrăjitoare care să se lovească de copaci… Cum ai reușit?
Vrăjitoarea se uită cu niște ochi triști la copilul din fața ei. Ar fi vrut să-și deschidă inima în fața lui, dar parcă îi era rușine.
– Mie poți să îmi spui adevărul, zise Petruț. Promit că nu am să spun nimănui.
– Îți dai cuvântul? dori să se asigure vrăjitoarea.
– Mi-l dau, spuse copilul, dar știți cum sunt copiii… Lesne uită de cuvântul dat…
– Atunci am să-ți spun secretul meu, care este unul îngrozitor. Nu știu dacă ai auzit de mine, dar eu sunt Clănțoaia, cea mai puternică vrăjitoare de prin partea locului. Cred că nu-ți este necunoscut numele meu…
– Ceva, ceva am auzit eu, spuse Petruț, dar nu știu foarte multe. Oricum nu erau vorbe de mare laudă…
– Îmi imaginez, spuse vrăjitoarea. Așa sunt oamenii, vorbesc vrute și nevrute. Ehei, copile, mulți ani am înfricoșat lumea cu vrăjile mele și mulți m-au știut de frică. Dar anii au trecut și am ajuns tare nevolnică…
– Îmi este milă de tine, spuse copilul. Dar spune-mi, rogu-te, cum se manifestă slăbiciunea asta?
– După cum ai văzut, mătura nu mă mai ascultă și se întâmplă deseori să nimeresc cine știe pe unde. Astăzi m-am oprit într-un copac. Acum două zile mi-am adunat oasele dintr-un lac, iar mai înainte dintr-o șură mare cât toate zilele. Și de-ar fi numai atât… Am început să uit vrăjile, iar vorbele mele încep să nu mai aibă nicio putere. Nici nu știi câte încurcături am făcut… Mi-am transformat câinele, pe bietul Lăbuș, într-o bufniță și nu știu să-l mai aduc la înfățișarea de la început. Am vrut să opresc ploaia care nu mai contenea și am adus un potop de era să-mi ia casa la vale…
– Ai făcut tu toate astea? întrebă încurcat copilul, privind-o cu o nemărginită milă pe vrăjitoare.
– Pe toate și încă multe altele, de care îmi este rușine să mi le reamintesc. Copile, tu ai sufletul curat și nu îmi porți pică. Spune-mi ce să fac pentru a înceta toate aceste nenorociri care s-au abătut pe capul meu?
Petruț nu simțea niciun resentiment față de vrăjitoare. Nu îi era frică, nu era supărat pentru câte auzise vorbindu-se despre ea, nu dorea să o gonească. În bunătatea lui de copil nevinovat, o privea ca pe o bătrână neajutorată.
– Am să îți dau o mână de ajutor, zise copilul, dar mă lași să zbor cu mătura ta? Mereu mi-a plăcut să zbor ca o vrăjitoare pe deasupra copacilor.
– Eu îți dau voie, dar nu știu dacă nu este stricată. Ai văzut ce am pățit eu…
Petruț nu voia să dea un singur pas înapoi. I se ivise prilejul de a zbura cu o mătură adevărată și nu putea pierde ocazia. Așa se face că încălecă mătura, așa cum ar fi călărit o pasăre mare, spuse cele câteva vorbe magice învățate de la vrăjitoare și simți că se ridică de la pământ. Ridică picioarele și mătura se ridică și mai mult, mult de tot. Când se văzu la vreo doi metri înălțime, își aduse aminte că nu o întrebase pe vrăjitoare cum se cârmește și mai ales cum faci să revii la pământ.
– Cârmești din coada măturii, strigă vrăjitoarea. Dacă vrei să te ridici, înalți în sus de coadă, iar dacă vrei să cobori, îndrepți coada în jos… Cel puțin așa îmi amintesc, zise baba destul de confuză…
Petruț nu o mai asculta. Era în văzduh și asta făcea toți banii. În câteva clipe era deja deasupra pădurii. Oare încotro să o apuce? Îi veni ideea de a se îndrepta către sat. Cârmi de mătură, așa cum învățase și se lăsă în voia acesteia, pentru că viteza nu o putea controla. Când văzu casele, începu să chiuie și să fluture din mâna stângă. Se lăsă mai jos, pentru a trece chiar pe deasupra casei părintești. Mama sa era în ogradă, dând să mănânce orătăniilor.
– Mamă, mamă, sunt aici, în vârful cerului. Uită-te le mine!
Femeia se uită și simți că o apucă cu leșin.
– Petruț, tu ești mamă? întrebă ea, făcându-și o cruce mare, călugărească.
– Eu sunt, mamă. Uite ce bine zbor cu mătura…
– Năzdrăvanule, de unde ai luat pârdalnica aceea de mătură, că doar nu vei fi furat-o de la vreo vrăjitoare?
– Ba, mi-a dat-o de bună voie, zise copilul, învârtindu-se pe deasupra casei. Ia privește cât de bine știu să cârmesc. Nu-i așa că semăn cu o pasăre?
– Coboară imediat, că pun bățul pe tine! spuse femeia, continuând să își facă cruce. Doamne, Dumnezeule, numai pe cer nu te urcaseși…Vino imediat jos, că altfel urc eu la tine…
– Vreau să o văd și pe asta, zise popa, care tocmai trecea pe uliță. Marie, lasă copilul să se bucure, că nu se mai știe când mai prinde ocazia, zise popa, făcându-i cu mâna lui Petruț. Nu mă iei și pe mine? îl întrebă el pe băiat.
– Sfinția Ta, nu știu dacă duce două persoane, zise copilul, mi-e teamă să nu ne rupem capetele amândoi.
– Atunci am să zbor și eu când vei coborî tu, spuse părintele.
– Doamne, a înnebunit lumea, zise mama copilului mai mult pentru ea, dacă și popa vrea să zboare cu mătura vrăjitoarei…
Petruț trecu de casa părinților și se duse spre deal, până la ultimele case. Peste tot era aclamat și strigat pe nume de către sătenii care nu mai văzuseră de când erau o asemenea grozăvie. Devenise, fără să își propună, un adevărat erou al satului său.
Pădurarul Haralamb termină treaba și reveni în luminișul unde îl lăsase pe fiul său. Acesta nu era nicăieri. Când o văzu pe vrăjitoare, simți că i se urcă sângele la cap, gândindu-se la toate cele rele.
– Nenorocito, dacă i-ai făcut ceva copilului meu, nu mai apuci ziua de mâine, cât oi fi tu de vrăjitoare.
– Păcatele mele, se apără vrăjitoarea, nu i-am făcut nimic copilului. M-a rugat să îi dau mătura să zboare și ce era să fac… Ai auzit, poate, că am o slăbiciune la copii…
– Multe am auzit eu despre tine, zise pădurarul. Nădăjduiesc să nu vorbești serios cu mătura, că pe aici îți rămân oasele.
Nici nu termină ce avea de spus, că se auzi un șuierat care venea de undeva, de sus. Pădurarul se uită în văzduh, crezând că este vreo pasăre mare. Când îl văzu pe Petruț, își făcu o cruce cât toate zilele.
– Măi, copile, vrei să îți rupi spinarea cu mătura vrăjitoarei? Cum de ai învățat tu să zbori cu așa ceva?
– Tată, nici nu știi cât de ușor este. Vrei să încerci? întrebă băiatul, în momentul când punea piciorul pe pământ.
– Nici să nu te gândești, zise pădurarul, mulțumit că zborul nu se sfârșise așa cum se temuse el. Cu tine ce este aici? o întrebă el pe vrăjitoare.
– Săraca de ea, suspină Petruț, și-a pierdut puterile și este distrusă.
– Sunt convins de asta, zise ironic Haralamb. Au ajuns-o blestemele celor pe care i-a nenorocit…
– Nu vorbi așa, se apără Clănțoaia. Am făcut și lucruri bune la viața mea.
– Eu nu am auzit de ele, zise pădurarul. Și acum ce vrei de la noi? De ce nu te duci la sălașul tău, Clănțoaio?
– Tată, pot să te rog ceva? se linguși copilul pe lângă tatăl său.
– Nădăjduiesc să nu fie în legătură cu vrăjitoarea, spuse Vasile.
– Tocmai, că are legătură cu ea. Vreau să o luăm acasă la noi, zise copilul.
Lui Haralamb îi căzu toporul din mână când auzi propunerea băiatului. Se uită la el, nădăjduind că glumea. Din păcate, vorbea cât se poate de serios.
– Fiule, cum să luăm o vrăjitoare la noi în casă?
– Tată, este o vrăjitoare… pensionară. Nu mai face niciun rău. A uitat toate vrăjile, mătura nu mai știe să o conducă, și-a transformat câinele într-o bufniță… Hai să o luăm la noi acasă…
Haralamb era peste măsură de încurcat. Numai vrăjitoare nu ținuse în casă… Lesne ar fi zis nu, dar băiatul nu-i dădea pace.
– Hai să o luăm, vrei? Promit eu că nu va mai face niciun fel de vrajă. Tanti Clănțoaia, așa este că vei fi cuminte?
– Am să fiu, maică, ce să fac? Nu mai este vrăjitoria de mine…
– Vezi, tată, nu ți-am spus eu că nu te va supăra cu nimic?
– Bine, fie și un lup mâncat de oaie, dar să te văd eu cum te descurci cu mamă-ta. Nu vreau să fiu acolo când îi vei spune că i-ai adus vrăjitoare în casă.
Pădurarul nu era departe de adevăr. Maria se supără din cale afară când o văzu pe Clănțoaia și nu dori în ruptul capului să o primească în casă. Petruț îi pregăti un culcuș în magazia cu alimente, având grijă să ia în propria sa odaie mătura fermecată a vrăjitoarei. Cred că ați înțeles că motivul pentru care dorise să o ia acasă pe vrăjitoare era chiar acea mătură fermecată.
Cu timpul, Maria s-a obișnuit cu prezența vrăjitoarei, care își uitase cu desăvârșire vechile îndeletniciri, ajutând-o cu ce putea la treburile din gospodărie. Chiar și gura satului obosi, la un moment dat, să vorbească pe seama vrăjitoarei, mulțumiți că aceasta nu le mai făcea rău.
Iar Petruț… Una, două se urca pe mătura lui și se înălța în înaltul cerului, făcându-i pe toți să plesnească de invidie. Cu timpul oamenii și-au dat seama că mătura fiului de pădurar putea fi chiar de folos, atunci când trebuia dusă o veste de la un capăt la celălalt al împărăției. Și uite așa, Petruț a devenit un adevărat mesager al oamenilor, iar vrăjitoarea și-a trăit restul zilelor măturând curtea sau dând de mâncare orătăniilor din curtea lui Haralamb.
Am uitat să vă spun… Părintele nu s-a lăsat până nu a încălecat și el mătura vrăjitoarei, care de atunci s-a numit, nici nu se putea altfel, mătura lui Petruț.
(din volumul „Povești din Țara copiilor fericiți”)
