Petre Crăciun 
Demult, pe vremea când urșii mai aveau coadă, iar găinile trăiau în bună prietenie cu vulpile, își ducea zilele, într-un lac limpede ca o oglindă, acoperit de nuferi, un peștișor de aur. De când venise pe lume, avea darul de a îndeplini dorințele celor care aveau nevoie de ajutorul lui. Ajungea să te întâlnești cu el la marginea Lacului cu Nuferi și Peștișorul de Aur te întâmpina cu bunătatea și cu puterile sale care îi uimeau pe toți muritorii. Câte nu făcuse? Câtă lume nu plecase uimită și copleșită de forța lui care depășea orice închipuire…
Peștișorul nu se lăsa pe tânjală și continua să facă bine. Așa stând lucrurile, nu trebuie să vă mai spun că veneau oameni din îndepărtarea cea mai întunecată pentru a găsi vreo alinare pentru greutățile pe care le aveau.
Uite așa, vestea despre puterile Peștișorului de Aur a ajuns și în căsuța sărăcăcioasă a lui Ion, un bărbat sărman, care nu prea avea după ce bea apă. În afară de o capră, și aceea bătrână, mare lucru nu avea prin ogradă. Zilele treceau, iar sărăcia se ținea de omul nostru ca scaiul… Voia și el să-și găsească nevastă, ca tot creștinul și să intre în rândul lumii, dar cine să dea năvală de bunăvoie în sărăcia lui?
Auzind despre puterile Peștișorului de Aur, omul nostru își luă inima în dinți și merse la malul lacului, acolo unde se știa că apare înotătorul cel fermecat. Stătu el ce stătu, un ceas, apoi două, dar apa lacului era limpede ca oglinda. Pe seară, când nu mai trăgea nădejde, iată că peștișorul apăru la suprafața apei, arătându-se în toată minunăția lui.
– Om bun, zise el, cu ce necaz pe la mine?
– Peștișorule, sunt Ion cel Sărac și am venit să mă bucur și eu de bunătatea ta. Ajută-mă să dau afară sărăcia din casă, că tare se ține ca o scârbă după mine! Dacă mă ajuți, află că am să-ți fiu recunoscător toată viața și nu va fi slujbă la care să nu mă rog pentru sănătatea ta.
– Dacă atâta îmi ceri, să-ți fie voia împlinită! spuse peștișorul. Mergi acasă, pentru că vei găsi în ogradă 20 de vaci, 100 de oi și tot atâtea zburătoare. Ale tale să fie și caută să le înmulțești cum vei putea mai bine. Iar pe seară, vezi că va veni la poarta ta o fată tânără și frumoasă, Ilincuța, care și-a pierdut, sărmana, părinții. Primește-o la tine și ia-o de nevastă, că tare bună la inimă și iubitoare este.
Ion cel Sărac se simți dintr-o dată cel mai fericit om de pe pământ. Mulțumi peștișorului și merse acasă aproape într-o fugă. Când intră în curte, ce să vezi? Ograda goală, goală, așa cum o lăsase. Mai mult decât atât, când merse în grajd, văzu că nefericita sa capră căzuse bolnavă, iar până se lăsă întunericul își dădu obștescul sfârșit…
Bietul Ion cel Sărac așteptă să vină seara, nădăjduind că măcar Ilincuța avea să îi deschidă poarta. Ți-ai găsit… Dacă văzu așa, a doua zi se trezi cu primul cântat al cocoșilor și plecă în căutarea peștișorului, pe care îl găsi mai repede decât rândul trecut.
– Peștișorule, zise bărbatul, ce ajutor mai este și acesta? Mi-ai făgăduit 20 de vaci, 100 de oi și tot vreo sută de zburătoare. Așa este?
– Adevărat, grăi peștișorul fermecat. Și pe Ilincuța pe deasupra.
– În loc să capăt toate aceste bogății, mi-a murit și capra de pe urma căreia trăiam. Ce mă fac eu acum, peștișorule? Cu ce mai trăiesc eu de azi înainte?
Peștișorul asculta fără cuvinte supărarea bietului om și nu știa ce să zică. De când era el pe lume, nu pățise o rușine atât de mare… După câteva clipe de gândire, îi spuse lui Ion cel Sărac.
– Om bun, nu știu ce pocinog s-a întâmplat, dar n-am să mă las până nu voi afla. Tu du-te acasă și stai liniștit. Nu va mai trece mult și vei primi dublu față de cele făgăduite…
– Și pe Ilincuța?
– Eu nu-mi iau cuvântul înapoi. Mergi acasă și așteaptă.
Ion cel Sărac mulțumi peștișorului, în al cărui cuvânt continua să creadă. Cine știe, poate o fi avut și el o zi mai rea…
Nu trecu mult și în urma lui Ion veni o femeie bătrână, care începu să își destăinuie supărarea:
– Peștișorule, minunile tale sunt cunoscute peste mări și țări. Îndură-te și fă o minune și pentru mine, că tare mult am să mă rog pentru binele tău.
– Care este supărarea, mătușă?
– Fiica mea, Măriuca, este pe cale să își piardă bărbatul dacă nu-i aduce pe lume un prunc. Mai ieri i-a spus că dacă nu-i naște un flăcău, va pleca în lume fără să se uite înapoi.
– Fii pe pace, mătușă, spuse peștișorul, cunoscându-și puterile miraculoase. Mergi acasă și nu-ți face gânduri negre, pentru că Dumnezeu este mare și se va îndura de amândouă.
Bătrâna se rugă de sănătatea peștișorului și merse la ale ei. Când ajunse, ce să vezi? Biata sa fată plângea de sărea cămașa de pe ea, de dorul bărbatului care plecase de acasă.
– Mămucă, ce mă fac eu acum? Am rămas de râsul lumii…
Femeia se uita fără să priceapă ce se întâmplă. Oare ce făcuse peștișorul acela? O luase peste picior? Supărată peste măsură, bătrâna făcu calea întoarsă și îi ceru socoteală peștișorului:
– Ce-ai făcut, peștișorule? Când am ajuns acasă, ginerele meu plecase, lăsând-o într-o mare rușine pe biata mea fiică. Ce ne facem noi?
Ca și rândul trecut, peștișorul rămase mut de uimire. Era pentru a doua oară, în ultimele zile, când puterea lui miraculoasă pălise ca prin minune.
– Mătușico, nu fii îngrijorată. Mergi acasă la fată și aveți nădejde la Dumnezeu pentru că puterea lui este mare, iar nici a mea nu este prea mică.
Dacă auzi vorbe atât de încurajatoare, femeia își luă inima în dinți și merse lângă fata sa, asigurând-o că avea să fie bine.
Peștișorul nu-și găsea locul. Înota de colo până colo, tot gândindu-se la cele care îi erau date să le trăiască. Niciodată nu pățise așa ceva. Până atunci, toate rugile îi fuseseră ascultate și nu plecase nimeni nemulțumit de la sine.
Tot plimbându-se fără niciun rost pe fundul lacului, iată că se întâlni cu Știuca cea Curioasă, care îl privi cu milă și îl întrebă:
– Peștișorule, de ce ești de abătut? Te pot ajuta cu ceva?
– Curioaso, am rămas fără puterile mele și nu știu de unde vine nenorocirea asta? Oare tu, care le știi pe toate, ai auzit câte ceva?
– Am auzit eu câte ceva, dar socot că este mai bine să mergi la Crapul – Oglindă, care le știe pe toate de când a apărut lumea asta de sub apă.
Peștișorul de Aur merse la Crapul – Oglindă, pe care îl găsi odihnindu-se la poalele unui stufăriș.
– Ce vânt te aduce pe la mine, Peștișorule de Aur? că ești cam greu la vedere de când te caută atâta amar de lume.
– Ce să fie, păcatele mele, mi-am pierdut puterile și nu mai pot îndeplini dorințele oamenilor. De vreo două zile am ajuns un peștișor ca toți ceilalți, iar rugămințile oamenilor se întorc uneori chiar împotriva lor. Nu știu ce să mă fac…
– Curios lucru, spuse Crapul – Oglindă. De când sunt nu am auzit așa ceva…
– Să fie vreo vrajă? Am auzit eu ceva despre o vrăjitoare ticăloasă care își are sălașul în vârtejul de la Ochiuri…
– Și eu am auzit de ea și numai lucruri înspăimântătoare. Eu te sfătuiesc să mergi imediat la Somnul cel Bătrân, stăpânul nostru, al tuturor și va găsi o vorbă potrivită pentru necazul tău.
Zis și făcut. Peștișorul de Aur plecă în căutarea Somnului cel Bătrân, pe care îl găsi cu multă greutate, deși nu era un pește ca oricare altul. Bucuros de întâlnire, peștișorul fermecat intră numaidecât în vorbă.
– Măria Ta, stăpân al tuturor peștilor, am venit cu o mare supărare și nădăjduiesc să găsesc alinarea de care am nevoie.
– Am auzit de necazul tău, Peștișorule de Aur și așteptam să treci prin adăpostul meu…
– Cum se poate una ca asta? se miră peștișorul. Nici eu nu știam acum două zile că voi avea aceste necaz…
– Ehei, fiul meu, dar eu nu am trăit de pomană atâția amar de ani în plus față de tine… Așa este că ți-au secat puterile miraculoase?
– Așa este, Măria Ta. Nu mai am nicio forță, nu mai pot îndeplini nicio dorință și sunt tare nefericit pentru că oamenii cred în mine și vin cu nădejde să-mi ceară ajutorul…
– Nesuferit lucru, spuse Somnul cel Bătrân. Oare te-ai gândit vreodată de unde îți veneau toate puterile pe care le aveai?
Peștișorul de Aur rămase fără grai.
– Nu m-am gândit, Măria Ta. Credeam că este un dar de la Dumnezeu și că aceasta este menirea mea pe pământ.
– Așa este, dar toate lucrurile bune și rele au și ele un izvor. Află, fiul meu, că atunci când Atotputernicul te-a zămislit pe tine, a creat și izvorul de unde tu îți aduni toată puterea pe care o ai.
– Există un astfel de izvor? se miră peștișorul, iar eu nu am știut nimic despre existența lui?
– Pe fundul Lacului cu Nuferi există Izvorul Bunătății. De acolo, fiul meu, vine toată puterea și bunătatea pe care o faci pentru oameni.
– Bine, dar ce s-a întâmplat cu acest izvor? întrebă sfios Peștișorul de Aur. Oare nu cumva a secat sărmanul de el?
– Din fericire, nu a secat. Doar s-a astupat pentru că nimeni nu l-a curățat până acum.
– Nefericitul de mine, se căină peștișorul. Mâine, cum se luminează de ziuă, am să plec în căutarea izvorului și am să-l curăț cu cea mai mare dragoste.
Somnul cel Bătrân era mulțumit. Cuvintele sale fuseseră de folos.
A doua zi, Peștișorul de Aur îi luă în ajutor pe Știuca cea Curioasă și pe Crapul – Oglindă și plecă în căutarea Izvorului Bunătății. L-au găsit fără mari greutăți și, tustrei, s-au apucat să îi curețe gurile de astupate de noroiul de pe fundul Lacului cu Nuferi. După mai bine de două ceasuri de strădanie, izvorul începu să-și reverse apa cristalină, cea care îi dădea toată puterea și bunătatea Peștișorului de Aur. Iar acesta nu mai putea de bucurie, aruncându-se în apa miraculoasă, încărcându-se de puterea și de binefacerile ei. Acum redevenise Peștișorul de Aur care fusese dintotdeauna.
Nu mai trecu mult și Ion cel Sărac veni pe marginea lacului. Nu era singur, ci venise însoțit de o mândrețe de fată, nimeni alta decât Ilincuța, cea care îi devenise soție. Peștișorul de Aur ieși la suprafața apei, bucurându-se de întâlnirea cu Ion.
– Peștișorule, am venit să îți mulțumesc pentru darurile tale. Acum am tot ceea ce m-ai făgăduit, dar mai presus de toate o am pe Ilincuța și tare suntem fericiți.
– Să fiți sănătoși și să vă bucurați de toate bunătățile care v-au fost lăsate pentru că aveți o inimă bună și curată, spuse peștișorul, fericit că își recăpătase puterile care aduceau atâta bucurie oamenilor.
A doua zi, Peștișorul de Aur îi povestea prietenei sale, Știuca cea Curioasă, povestea lui Ion cel Sărac. În mijlocul poveștii, iată că pe malul lacului și-au făcut apariția femeia cea bătrână și fiica sa, Măriuca.
– Peștișorule, spuse Măriuca, am venit să-ți aducem cuvânt de mulțumire pentru că bărbatul meu s-a întors la mine, mai iubitor ca niciodată, iar eu am rămas grea.
– Mătușă, ți-am spus eu să nu-ți pierzi nădejdea? zise peștișorul, bucuros de minunile pe care le făcea.
De atunci, Peștișorul de Aur a avut grijă ca de ochii din cap de Izvorul Bunătății, cel care îi aducea puterea miraculoasă.
(din volumul „Povești din Țara copiilor fericiți”, Ed. Zorio)
