Oamenii care vorbesc cu Cerul și cu zânele

Cu mult amar de vreme în urmă, pe acest pământ era o împărăție întinsă și bogată, condusă de un crai căruia oamenii îi spuneau Împăratul cel Pașnic. Măria Sa nu avusese războaie cu nimeni, căutând să rezolve cu vorba bună toate neînțelegerile cu vecinii care pofteau la bucata sa de pâine. Cum ajunsese la bătrânețe și avea un fiu numit Florin cel Cuminte, pentru că nu ieșea din vorba tătâne-său, Măria Sa credea că avea să plece la cele veșnice fără a purta vreodată sabia în luptă. Dar știți cum se spune: socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Așa și cu împăratul nostru… Dintr-odată, nori negri s-au adunat deasupra țării, vestind un război pe viață și pe moarte cu Împăratul cel Lacom, care stăpânea pe undeva prin Miazănoapte. Tare rău s-a mâniat craiul, dar a trebuit să adune sfatul țării și să dea porunci pentru a se strânge armata. Ușor de zis, greu de făcut, pentru că oamenii nu erau deprinși cu lupta și nici arme nu prea aveau prin gospodărie. Cu mare greutate, căutând prin lăzile cele vechi ale moșilor, au găsit săbii, scuturi și sulițe cât să încropească o armată, nici prea numeroasă, dar nici să te faci de râs cu ea.

Când totul a fost gata, Măria Sa a dat semnalul de plecare la luptă și armata s-a urnit din loc, cu craiul în frunte și cu Florin cel Cuminte alături de sine. Peste câteva zile, cele două armate s-au trezit față în față și a început o luptă cum se povestește în scrierile cele vechi. Oștenii Împăratului celui Lacom erau mult mai numeroși și mai deprinși cu lupta, dar și cei ai Împăratului celui Pașnic erau hotărâți să arate că nu sunt niște iepuri fricoși. O zi întreagă a durat lupta, dar soarta acesteia nu era deloc clară. Spre seară, bătrânul nostru împărat a fost înconjurat de dușmani, fiind la un pas de a-și pierde viața. De undeva, din senin, a apărut un oștean înalt cât bradul din pădure, înarmat cu o sabie pe care și un zmeu s-ar fi opintit să o ridice. Zor-nevoie, acest necunoscut s-a aruncat în luptă, răpunându-i pe toți cei care amenințau viața craiului. Apoi, însuflețindu-i pe oamenii Măriei Sale, s-a repezit spre vrăjmași, care au început să dea înapoi pentru a scăpa cu viață. Nu a lipsit mult să cadă în luptă însuși Împăratul cel Lacom, care nu-și credea ochilor de ce vedea. Când se întunecase bine, acesta a dat semnalul de încetare a luptei și a ridicat steagul alb, semn că renunță la război și cere pace.

Mare bucurie s-a stârnit în tabăra craiului. Nimeni nu a închis un ochi în noaptea aceea, iar a doua zi, cum se luminase de ziuă, au plecat cu mare grabă spre palatul împărătesc pentru a sărbători victoria.

În centrul atenției era, așa cum se cuvenea, oșteanul care salvase viața Măriei Sale și întorsese soarta luptei. Spre surprinderea tuturor, omul acela puternic și viteaz, tânăr și luminos, nu vorbea limba lor și nu se puteau înțelege cu el. Pricepuseră, cu mare greutate, că îl cheamă Alexandru, dar atât.

De unde venise? Cine era el cu adevărat? Erau întrebările care stăteau pe buzele tuturor celor care participau la ospățul împărătesc. O singură ființă nu se întreaba de unde vine Alexandru, ci dacă este însurat. Aceea era Catrinel, fiica împăratului, care se cam pierduse cu firea de când îl văzuse pe tânăr.

La ospăț participa și un sfetnic bătrân, Grigore, care făcea parte din sfat încă de pe vremea tatălui împăratului cel bătrân.

Ascultând vorbele lui Alexandru, acesta ceru voie împăratului și spuse:

– Măria Ta, vorbele acestui om îmi sunt cunoscute. Sau mai bine spus, le-am mai auzit cândva, deși nu înțeleg bine cuvintele, pentru că este multă vreme de atunci.

– Grăiește, Grigore, se bucură Măria Sa. Orice ajutor este binevenit și poate vom reuși să mulțumim acestui om căruia îi datorez viața.

– Luminăția Ta, când eram copil la mama, părinții mă trimiteau, mai ales vara, în satul lui tătâne-meu, care este departe de aici, dincolo de cele trei păduri milenare. Copil cum eram, colindam toate locurile din preajmă, ajungând și în satul unor oameni despre care se spunea că vorbesc cu Cerul și cu zânele. Acei oameni m-au primit cu prietenie, m-au așezat la masă și m-am jucat cu cei de seama mea. Nu le-am înțeles graiul, dar îmi aduc aminte că ei înțelegeau ce vorbeam eu. Vreo doi ani am fost acolo și începusem chiar să deprind unele cuvinte. Îmi aduc aminte că erau muncitori, foarte cinstiți, viteji și săritori. Nici nu mă mir că unul dintre ei a venit, tocmai de la acea depărtare, pentru a fi alături de Măria Ta în această nesuferită luptă cu Împăratul cel Lacom.

Tare mult se minună împăratul nostru când auzi o asemenea poveste. Mai avea puțin și părăsea lumea, neștiind că în împărăția sa erau oameni care… vorbesc cu Cerul și cu zânele. Ce să mai fie și asta?

În tot acest timp, Alexandru îi privea pe oamenii Măriei Sale, părând a înțelege tot ceea ce vorbeau. Din motive neștiute de nimeni, el nu putea participa la vorba lor, să-i lămurească în ceea ce îl privea. Undeva, mai departe de ochii împăratului, Catrinel vorbea cu împărăteasa. Flăcăul nu le auzea vorbele, dar ochii ei spuneau mai mult decât cuvintele, făcându-l pe băiat să roșească de rușine.

A doua zi după ospăț, Măria Sa îl chemă la sine pe Florin cel Cuminte și îi grăi:

– Fiul meu, ia cu tine cei mai buni oameni din împărăție, caii cei mai puternici, galbeni de cheltuială și mergi dincolo de cele trei păduri pentru a-l duce la ai săi pe acest vrednic Alexandru. Du vorbă de prietenie și alor săi și, dacă nu le-o fi cu supărare, să mai treacă pe la împărăție din când în când, că nu s-o mișca pământul din loc.

Omul din țara îndepărtată, care era și el de față, vorbi mai mult prin semne că era nevoie de mai mulți oameni și săbii, apoi scrijeli cu ajutorul unui pumnal pe o tăbliță aflată pe masă.

– Un balaur? se miră împăratul.

– Așa pare, zise Florin. Oare ce să însemne asta?

– Înseamnă că veți întâlni în drumul vostru un balaur și că vă trebuie mai mulți oameni pentru a-l învinge, traduse bătrânul Grigore semnele lui Alexandru.

– Lasă, tătucă, zise Florin, îl biruim noi, mai cu seamă dacă ne ajută și prietenul nostru. Ai văzut cum s-a luptat cu vrăjmașii?

La curte au început pregătirile de plecare, căutându-se cei mai buni oameni, cei mai puternici cai și cele mai ascuțite și mai tari săbii, pentru a face față pericolelor. În această vreme, în odăile împărătești Catrinel plângea de sărea cămașa pe ea. Tare se miră împărăteasa, care nici nu băgase de seamă cât de îndrăgostită era fata.

– Sărmana de tine, zise împărăteasa. Tocmai de un flăcău străin ai găsit să te îndrăgostești, fata mamei?

– Parcă inima face cum îi cer eu, Măria Ta? Inima mea a început să cânte de bucurie când l-am văzut pe acest flăcău și să plângă de tristețe când am auzit că se pregătește să plece cu frățiorul meu. Ce fac eu, acum?

– Fata mamei, noi nu ne putem pune de-a curmezișul la o poruncă a Măriei Sale. Dar eu zic să nădăjduiești și dacă chiar o fi scris ca tu să-ți petreci zilele cu acest flăcău chipeș și viteaz, atunci află de la mine că el se va întoarce pentru tine.

– Crede Măria Ta așa ceva? nădăjdui Catrinel.

– Așa sper, pentru că Celui de Sus îi plac oamenii care se iubesc și are El grijă să nu-i despartă.

Fiica împăratului se lăsă purtată de gânduri, visând la timpul când Alexandru avea să vină pe un cal alb, spunându-i în limba aceea ciudată a lui că o iubește și că își va petrece restul zilelor aproape de ea.

A doua zi, de cum a răsărit soarele, Florin, Alexandru și oamenii lor au plecat la drum, cu voioșia în suflet. Alexandru pentru că i se făcuse dor de ai săi, iar Florin pentru că ardea de nerăbdare să-i cunoască pe acești oameni neobișnuiți.

Au mers ei ce au mers, până ce au ajuns în Pădurea rândunelelor voioase. Era o pădure deasă, cu un aer călduț, motiv pentru care rândunelele nu plecau niciodată în țările calde, simțindu-se acolo mai bine ca oriunde. Au oprit pentru a-și astâmpăra setea la un izvor cu apă bună și rece ca gheața. Florin tocmai terminase de umplut plosca și se pregătea să încalece, când în fața lui se prăbuși o pasăre minunată, o rândunică, cu ambele picioare prinse într-un laț. Fiul împăratului o eliberă pe dată, iar aceasta se transformă într-o fată frumoasă, care îi grăi cu o voce caldă:

– Florin, află că eu sunt Zâna păsărilor cântătoare și îți sunt tare recunoscătoare pentru binele pe care mi l-ai făcut. Primește de la mine această pană. Când îți va fi mai greu, suflă în ea și voi veni de oriunde pentru a te ajuta.

Fiul împăratului mulțumi pentru dar și dădu semnalul pentru a-și continua drumul. Peste vreo două zile de mers, au ajuns în Pădurea căprioarelor sfioase. Aici, printre copacii seculari, creșteau cele mai însingurate căprioare din lume. Erau atât de sfioase, încât puțini muritori se puteau lăuda că văzuseră vreuna în carne și oase. Au mers Florin și ai săi prin pădure, călcând cu grijă pentru a nu deranja delicatele făpturi. Când mai aveau puțin până la ieșirea din pădure, iată că o căprioară roșcată se oprește înaintea convoiului, grăind cu voce omenească:

– Florin, știu că ești un om cu suflet bun. Te rog, îndură-te de mine și îngrijește-mi piciorul rănit pe care mi l-am prins într-un laț pus de oamenii răi.

Feciorul împăratului coborî de pe cal și începu să oblojească piciorul rănit. Două zile mai târziu, când căprioara putea fugi din nou, se transformă într-o fată cu părul roșcat, care spuse:

– Dragul meu, eu sunt regina căprioarelor sfioase. Pentru binele pe care mi l-ai făcut, îți dăruiesc o frunză de mesteacăn. De câte ori vei avea nevoie de ajutorul meu, suflă în frunză și eu am să vin și de la capătul pământului pentru a-ți sări în ajutor.

Tare mult se bucură Florin cel Cuminte pentru că putuse să fie de ajutor căprioarei și plecă din nou la drum, de data aceasta spre Pădurea iepurașilor de catifea. Li se spunea în acest fel pentru că nicăieri în lume nu găseai iepurași cu o blăniță mai moale și mai catifelată. Spre deosebire de căprioare, aceștia erau peste tot, părând a nu se feri de nimeni și de nimic. Erau mii de iepurași și trebuia să calci cu mare atenție ca să nu lovești cu copitele cailor vreunul dintre ei. Cu toate acestea, unul dintre cei mai frumoși iepurași le ieși înainte și le vorbi cu glasul plângăcios:

– Dragii mei, eu sunt Rică cel Vesel și am lăbuța lovită. Mă ajutați și pe mine? Știu că oamenii sunt foarte pricepuți la vindecarea unor astfel de răni.

Florin cel Cuminte, cum era milos din fire, începu să îl îngrijească și pe iepuraș, iar peste alte două zile, acesta zburda prin pădure ca și cum nu ar fi fost niciodată rănit.

– Ce bine îmi pare, ce bine îmi pare… Mă voi putea juca la fel ca înainte și asta numai mulțumită ție, Florin! Nu vei pleca de aici nerăsplătit pentru că Rică cel Vesel este regele iepurașilor. Îți dau un morcov din rezerva mea secretă. Când vei avea nevoie de mine, suflă în morcov și de nu ți-o plăcea cum am să-ți vin în ajutor, să nu-mi spui mie Rică! Apoi începu să cânte un cântecel vesel:

Eu sunt Rică, iepuraș vestit,

Suflă-n morcovel și am venit!

Eu cu tine am avut noroc,

Tare mult îmi place să mă joc!

Zicând acestea, Rică cel Vesel plecă într-o mare viteză să se alături frățiorilor săi, care îi duceau dorul pe marginea potecii. Iar prietenii noștri, mirați de cele petrecute, au plecat mai departe, cu gândul la balaurul pe care aveau să îl întâlnească.

Nu peste mult timp, pădurea se termină și începu o porțiune de drum care unduia peste dealuri ce acopereau pământul ca niște cocoașe înverzite.

Alexandru le dădu de înțeles să pregătească armele, pentru că nu mai era mult până când aveau să întâlnească balaurul. Ceea ce se și întâmplă nu peste mult timp.

Dar balaurul nu avea deloc gânduri războinice, spunându-i lui Florin cel Cuminte:

– Om bun, nu are rost să ne omorâm unii pe alții, pentru că nu se știe cine rămâne în viață… Fiecare cu rostul lui pe această lume.

Florin rămase uluit de gândirea arătării, care nu avea nimic de-a face cu tot ceea ce știa el, de la bunii săi, despre balaurii cei neîndurători. La rândul său, Alexandru privea și el destul de nelămurit spre balaurul pe care, la plecarea din sat, fusese nevoit să îl păcălească și să treacă mai departe când acesta dormea adânc.

– Decât să ne luptăm, zise balaurul, mai bine am să îți cer să duci la îndeplinire trei porunci. Nu cred să mă refuzi, având în vedere ajutoarele pe care le ai cu tine.

– Să ascultăm poruncile, zise Florin, după ce se sfătui cu ai săi.

– Iată prima poruncă: în dreptul porților palatului meu este o apă curgătoare. Cândva, acolo era un pod, dar cu vremea s-a măcinat. Până de dimineață, când mă voi trezi, să găsesc un alt pod, ca să nu mai ocolesc prin spatele palatului, că sunt bătrân și mă dor oasele.

Florin ascultă porunca, dar tare nu știa ce are de făcut. Cum putea termina un pod lat de 200 de pași într-o singură noapte? Când se frământa mai tare, iată că își aduse aminte de pana rândunicii. Sulfă în ea și Zâna păsărilor cântătoare își făcu apariția imediat. După ce ascultă porunca, zâna spuse zâmbind:

– Pentru atâta lucru te-ai speriat? Mergeți liniștiți la culcare și până mâine de dimineață toate rândunelele mele vor termina podul, aducând milioane de bobițe de pământ, ca și cum ar lucra la un cuib uriaș.

Într-adevăr, a doua zi de dimineață podul era gata, spre uriașa mirare a balaurului, care se minuna cât de solid și de arătos era noul său pod.

– Văd că cea dintâi poruncă ați dus-o la îndeplinire, zise balaurul. Atunci ascultați-o pe cea de a doua: în partea de Apus, cale de trei împărății, locuiește fratele meu mai mic, Balaurul cu cinci capete. Până mâine de dimineață trebuie să-i duceți frățiorului meu o traistă cu leacuri, pentru că este cam suferind, săracul.

Florin luă traista de la balaur, crezând că atâta i-a fost. Dar Alexandru îi aminti de frunza de mesteacăn pe care o primise în Pădurea căprioarelor sfioase. Suflă în ea și numaidecât apăru regina căprioarelor, care făcu o plecăciune plină de farmec:

– Stăpâne, cu ce te pot ajuta?

– Regină a căprioarelor, trebuie ca această traistă cu leacuri să ajungă până mâine de dimineață la Balaurul cu cinci capete. Altfel, va fi vai și amar de pielea noastră.

– Culcați-vă liniștiți, zise regina. Voi chema toate suratele mele și vom pleca imediat la drum. Nici nu știi cu ce viteză putem alerga noi dacă este nevoie…

Iar a doua zi, cum se luminase de ziuă, traista cu leacuri deja ajunsese la fratele balaurului, care îi dădu de știre, numai el știa cum.

Balaurul se arătă mulțumit de treaba făcută și anunță ultima poruncă:

– Grădina palatului meu a fost năpădită de morcovi sălbatici. Nimic nu mai crește din cauza lor. Până mâine, cum s-o lumina de ziuă, să-mi stârpiți toți morcovii din grădină.

De data aceasta, Florin suflă imediat în morcovul fermecat și pe dată apăru Rică cel Vesel, care se bucură din cale afară auzind ce avea de făcut:

– Pentru noi este o nimica toată. Atâta numai că nu prea ne plac morcovii sălbatici, dar nu este un cap de țară. Mergeți liniștiți la culcare și lăsați pe noi, urecheații…

A doua zi, puteai să cauți cu lumânarea în toată grădina și nu mai găseai un morcov, nici măcar să faci o supă de legume. Tare se miră balaurul de treaba făcută, dar vorba era vorbă și trebui să se țină de cuvânt:

– Dragul meu Florin, de acum drumul este liber. Mergeți sănătoși în satul oamenilor care vorbesc cu zânele și cu Cerul. Sunt oameni buni, cum nu mai există alții pe acest pământ.

Cuvintele balaurului sunau atât de neobișnuit, încât te puteai întreba care era rostul său acolo.

Satul era ca o gură de rai, un tărâm pe care îl visezi în nopțile cele frumoase ale copilăriei. Erau copaci cu fructe coapte, case vesele și primitoare, păsări cântătoare care se jucau cu fluturii în lumina prietenoasă a soarelui și mai ales oameni îmbrăcați în straie populare, colorate după o veche tradiție a locului. Mai înainte de toate, acei oameni erau frumoși și veseli, iar vorbele lor, deși neînțelese, sunau ca un fel de muzică sfântă.

Alexandru îi conduse deîndată la bătrânul său tată, un moșneguț isteț și bun la suflet. Trandafir, acesta era numele său, îi invită în odaia cea mare a casei, prepară la repezeală o fiertură de plante și dădu celor de față să bea câte o ceșcuță. Numaidecât, Florin băgă de seamă că începuse să înțeleagă vorba lui Trandafir și a lui Alexandru.

– Curios lucru vi se pare, așa-i? întrebă moșneagul. Aceasta este apa deslușirii vorbelor străine” și se face din plante care cresc numai aici, pe dealul nostru. Cine bea această fiertură, înțelege toate graiurile pământului, câte or fi ele. Ajunge să bei o singură dată pe an și asta numai în noaptea de Sânziene, când se deschid cerurile.

– Apa deslușirii vorbelor străine te face doar să înțelegi sau poți vorbi orice limbă? întrebă, curios, Florin cel Cuminte.

– În primii trei ani poți doar înțelege. Apoi poți vorbi orice limbă, zise Alexandru.

– Înseamnă că tu, Alexandre, puteai vorbi limba noastră, bagă de seamă Florin. Și cu toate astea nu ai făcut-o. Oare de ce?

– Este o poveste veche, pe care v-o va istorisi părintele meu care o știe mai bine ca mine, zise flăcăul.

– Dragii moșului, neamul acesta al nostru este aici de când au apărut munții, apele și pădurile. Nu mereu am știut a vorbi astfel. La început ne înțelegeam mai mult prin semne și prin sunete, la fel ca animalele. Tare greu era de înaintașii noștri… Într-o noapte de Sânziene, cerul satului nostru s-a deschis și din înalt a coborât o femeie frumoasă, pe care noi o numim, pentru că nu știm alt nume, Zâna Satului Nostru. Acea femeie a cules flori de sânziene și alte plante pe care numai ea le cunoștea și a preparat o fiertură cum este cea din care ați băut și voi. Pe loc, strămoșii noștri au început să vorbească o limbă frumoasă și bogată, cea pe care o auziți voi astăzi. Tot ea ne-a învățat să nu uităm niciodată această limbă și să o păstrăm la fel de curată. Iar noi am înțeles să nu amestecăm limba pe care ne-a adus-o din cer cu alte graiuri care există pe acest pământ.

– De aceea nu vorbiți alte limbi? se dumiri Florin.

– Așa este, dragul meu. Este semnul nostru de prețuire față de cea care ne-a dat acest dar neprețuit. La drept vorbind, ea ne-a dat și alte daruri: ne-a învățat să fim buni și cinstiți, drepți și muncitori. Ne-a lăsat toate tradițiile și credințele pe care le avem. Și mai presus de toate, ne-a spus să nu plecăm niciodată din sat, pentru că numai aici pământul ne iubește și ne dă toate roadele sale de neprețuit.

– De aceea nu plecați din acest sat…, mai adăugă fiul împăratului.

– Plecăm numai dacă este musai, însă venim mereu înapoi după ce ne terminăm treburile. Bunăoară, auzind că Măria Sa este la grea cumpănă, l-am trimis pe fiul meu pentru a-i sta alături în acea luptă cu Împăratul cel Lacom.

– Măria Sa îți mulțumește pentru acest gest minunat, zise Florin, care nu-și putea crede urechilor la cele auzite.

– Suntem și noi oamenii Măriei Sale, chiar dacă ne păstrăm limba, zise moșneagul. Mai aflați, dragii mei, că Zâna Satului Nostru a plecat după ce ne-a învățat toate aceste lucruri, făgăduindu-ne că va veni să ne vadă din când în când.

– Și s-a ținut de cuvânt? întrebă unul dintre oștenii lui Florin.

– O întâlnire ca aceea din trecut, cu tot poporul, nu a mai avut loc. Oamenii spun, însă, că o văd uneori, mai ales atunci când au tot felul de greutăți și îi cer ajutorul. De cele mai multe ori vine în noaptea de Sânziene, când mergem pe deal, acolo unde a avut loc prima întâlnire. Acolo ne amintim cele spuse de bătrâni și îi mulțumim pentru darurile pe care ni le-a adus din înaltul Cerului. Aceasta este povestea noastră, dragii mei.

Oamenii lui Florin cel Cuminte erau fermecați de cele auzite. În ziua aceea, Alexandru i-a dus pe oaspeții săi prin toate casele din sat. Toate erau atât de frumoase și de primitoare… Parcă erau niște mirese împodobite pentru nunta ce avea să înceapă. Au întâlnit în acel sat bărbați chipeși și voinici, femei mândre ca luna plină și soarele la amiază, inimoase și harnice, îmbrăcate în cele mai frumoase ii pe care le văzuseră vreodată. Întâlniseră bătrâni sfătoși, plini de înțelepciune și copii cu obrajii rumeni, care îi ademeneau la cele mai năstrușnice jocuri ale copilăriei. În acel sat, care nu avea mai mult de vreo 2000 de suflete, se trăia într-o rânduială plină de armonie și de împăcare. Oamenii care vorbeau cu zânele și cu Cerul, așa cum li se spunea prin preajma locului, erau fericiți unii cu alții și toți, deopotrivă, cu locurile natale.

Peste câteva zile, Florin cel Cuminte era atât de fermecat de acei oameni, încât tare îi venea să rămână acolo. Dar cum Măria Sa îl aștepta la împărăție, se hotărî cu destulă greutate să plece spre casă. Moș Trandafir le dădu o traistă mare cu acele plante cu puteri magice și îi strânse la piept unul câte unul.

– Umblați sănătoși, feciorii mei! Iar Măria Ta, când vei ajunge împărat, să nu uiți că ai aici, în acest sat, o mână de oameni care îți vor sta alături la ceas de nevoie sau de bucurie.

Nici nu apucă să zică ceva fiul de împărat, că de undeva din câmp apăru o căprioară sprintenă și roșcată. Ea se dădu peste cap și se transformă în Regina căprioarelor sfioase:

– Bine vă stă să petreceți și nici nu vă gândiți că o fată tânără și frumoasă plânge după acest flăcău, pe numele său Alexandru. Nici nu a trecut o zi de când mi-a cerut să îți aduc vorbă de iubire.

– La drept vorbind, și mie îmi cântă inima de bucurie când mă gândesc la Catrinel, frumoasa soră a Măriei Tale.

– Atunci fă bine și mergi împreună cu Florin pentru a o cere de la părinții săi și a o aduce lângă tine, mai zise regina.

Zis și făcut. Nu a mai durat mult și Florin, Alexandru și oștenii Măriei Sale au plecat pe drumul de întoarcere. Prietenos, ca și cum și-ar fi reîntâlnit niște vechi tovarăși, balaurul i-a întâmpinat cu vorbe frumoase:

– V-am spus eu că în acel sat trăiesc oameni buni să-i pui la suflet. Alexandre, din câte văd eu, te cam pregătești de nuntă mare. Să nu îndrăznești să nu mă chemi și pe mine.

– Ba, am de gând să te pun chiar naș, glumi Alexandru. Am să mă laud tuturor că sunt finul… balaurului.

Balaurul râse la gluma bună și își luă rămas bun, continuând să păzească – așa cum v-ați dat deja seama – acel sat de oamenii răi care ar fi putut strica frumoasele rânduieli.

Iar Alexandru și Florin s-au înfățișat Măriei Sale cât au putut de repede. Împăratul s-a bucurat din cale afară aflând toate acele lucruri și s-a cam întristat la gândul că singura sa fiică avea să plece atât de departe. De învoit, s-a învoit să i-o dea de nevastă chipeșului și viteazului Alexandru, nimeni altul decât cel care îi salvase viața.

Cei care au fost prin preajma locului povestesc că însuși împăratul s-a dus în satul oamenilor care vorbesc cu Cerul pentru a sta alături de Catrinel când avea să își pună pirostriile pe cap, pentru a trăi fericită alături de cel care îi era drag. Și mai spun acei oameni că însăși Zâna satului a coborât din înalturile sale ca să-i binecuvânteze pe cei doi îndrăgostiți.

Dacă balaurul a fost cu adevărat naș la acea nuntă, asta chiar nu știu, dar nădăjduiesc să aflu într-o zi, pentru ca să vă spune și vouă.

31 ianuarie 2016

(din antologia „Cartea basmelor”, ed. Zorio)