Petre Crăciun 
Băiețelul privea de mai bine de un ceas fereastra Pet shop-ului din apropierea gării. Era un prichindel cu părul gălbui, cu pistrui care se chinuiau să își facă simțită prezența prin roșul aprins al obrajilor. Trecătorii îl ocoleau cu atenție, ușor deranjați de șederea lui acolo, un stăpân inoportun al trotuarului mult prea îngust. Băiatul nu-i lua în seamă, uitându-se vrăjit la fereastra în spatele căreia se jucau trei pui de pisică birmaneză. Nimeni nu-l întreba nimic. Oamenii se duceau liniștiți la treburile lor, cufundați în gândurile care îi transformaseră, parcă, în niște mici roboți urbani. Roboți care fac piața, care plătesc facturile, care aduc copilul de la școală, care plimbă câinele sau care duc de mână bătrânii bolnavi de Alzheimer.
Înserarea începuse să se lase molcom, prelingându-se prin părul răzvrătit al băiețelului care nu avea mai mult de șase ani. O ultimă geană de lumină făcu să lucească diamantul unei lacrimi. Băiatul plângea în liniște, fără cuvinte, fără să-i pese că i se umezise obrazul. Una dintre cele două vânzătoare îl văzu, abia atunci.
– Dragul meu, ce faci tu aici? Te-ai pierdut de părinți?
– Nu m-am pierdut, răspunse băiatul, ștergându-și lacrima.
– Dar tu plângi… Plângi, așa este? Băiatul tăcu. De ce plângi, s-a întâmplat ceva? Cum te numești?
– Numele meu este Sorin, spuse el. Pot să vă rog ceva? Vă rog mult să nu mă refuzați. Nu în această seară…
Înduioșată, femeia îl luă pe după umeri pe Sorin.
– Pe mine mă cheamă Teodora și sunt prietena ta, spuse tânăra, întinzându-i mâna. Îmi poți cere orice.
– Mă pot juca cu pisicuțele din vitrină? Vă rooog mult de tot. Este foarte important pentru mine să mă joc cu ele.
– Sigur, spuse Teodora, să mergem înăuntru.
Melania, cealaltă colegă a tinerei, scoase cei trei pui de pisică din vitrină și îi puse într-un coș, la îndemâna lui Sorin. Băiatul îi luă pe rând, mângâindu-i cu o dragoste care le înduioșă pe cele două femei.
– Se vede că îți plac pisicuțele, zise Melania. Ai vreuna acasă?
Sorin lăsă în coș pisoii și începu să plângă.
– Pisica mea a murit chiar astăzi. O chema Melinda…
– Bietul de tine, zise Teodora, înduioșată de suferința băiatului. Cred că era o pisică foarte frumoasă și ascultătoare.
– Era cea mai bună pisică din lume, zise Sorin, printre lacrimi. Era mult mai mare decât mine, vă dați seama? Avea 14 ani… Când am auzit că a murit, am plecat de acasă și am venit aici, să mă uit la puii dumneavoastră de pisică. Sper că nu vă supărați pe mine…
– Scumpule, zise Melania, cum ne putem supăra? Noi iubim foarte mult animalele și te înțelegem foarte bine. Dispariția unei pisicuțe este ceva foarte dureros.
– Așa este. Nici nu știu cum va fi viața mea de acum înainte. Melinda mă aștepta când veneam de la joacă și vorbea cu mine. Să știți că era o pisică vorbitoare. Uneori, chiar mi se părea că pronunță cuvinte. Ați mai întâlnit pisici vorbitoare?
– Și eu am avut una în copilărie, spuse Teodora, mai mult pentru a-i face pe plac băiețelului. Dar cred că a ta era mult mai frumoasă.
– Era foarte jucăușă. Nici nu știți câtă energie avea, mai ales când prindea câte un ghem de ață. Se putea juca ore întregi fără să obosească. Dumneavoastră știți multe despre animale. Ce credeți că se va întâmpla cu sufletul ei?
– Dragul meu, să știi că există și un Rai al pisicuțelor, așa cum există unul al oamenilor. Acolo ajung, sub formă de îngeri, pisicuțele cuminți cum a fost Melinda a ta. Să nu ai teamă, pentru că acolo este foarte bine: au mâncare foarte bună, multe jucării…
– Sper că au și ghem de ață… Ei îi plăcea mult, v-am spus…
– Cu siguranță, dar sunt multe alte jucării. Nu trebuie să vâneze niciodată șoareci, nu sunt câini care să le sperie, nu trec mașini care să le amenințe și nici nu sunt copii răi care să le tragă de coadă.
– Hm, arată destul de bine, zise Sorin, dar ce fac ele acolo toată ziua? Nu se plictisesc?
– Nicidecum. Dorm pe săturate, pentru că ele sunt niște leneșe, apoi se trezesc, mănâncă și se joacă cu celelalte pisicuțe-îngeri. Când obosesc, se uită la niște televizoare mari, unde rulează imagini cu foștii lor stăpâni.
– Cu foștii lor stăpâni? nu se putu stăpâni Sorin. Și cu mine?
– Și cu tine, și cu părinții tăi… Aceste imagini le fac să treacă mai ușor peste despărțirea de stăpâni și să se adapteze la noile condiții ale Raiului pisicesc.
Sorin rămăsese uluit de cele aflate. Prin urmare, Melinda nimerise într-un loc unde avea tot ce îi trebuia. Chiar și imagini cu el… Nici prin cap nu îi trecuse așa ceva…
– Oare este frig acolo? întrebă el cu sfială. Pisicuța mea era cam friguroasă.
– Cum să fie frig? se arătă surprinsă Melania. Este o temperatură constantă de 24 de grade.
– Este perfect, zise băiatul. Acum nu mai am nicio teamă.
În acea clipă ușa magazinului se deschise și intră un bărbat brunet, de vreo 40 de ani. Îl văzu pe Sorin și se repezi să îl ia în brațe.
– Dumnezeule, aici erai? Nici nu știi cât te-am căutat!
– Tată, tată, Melinda este o pisicuță-înger! Îți dai seama? Acum se află deja în Raiul pisicilor și se uită la televizor, unde ne vede pe noi.
Bărbatul se uită cu recunoștință spre cele două tinere.
– Nici nu știu cum să vă mulțumesc. Sorin a fost foarte afectat de dispariția pisicii noastre. O aveam de foarte mulți ani…
– Acum nu mai sunt supărat, zise băiatul. Melinda s-a mutat într-o casă nouă, unde sunt și alte pisici.
Tatăl lui Sorin mulțumi celor două tinere și îl luă pe fiul lor pe după umăr. Înainte de a ajunge la ușă, Teodora îi opri:
– Sorin, cred că ai uitat ceva.
Băiatul se uită spre mâinile frumoase ale femeii, acolo unde se cuibărise unul dintre puii de pisică.
– Este fetiță și trebuie să fie a ta, zise Teodora, emoționată.
Sorin se fâstâci, dar, după câteva secunde, luă puiul de pisică din mâinile Teodorei și îl duse la piept.
– Tată, cred că nu te superi dacă îi spunem tot Melinda. Este ca și cum ne-ar fi adus-o chiar ea.
Noua Melinda se mută în brațele băiatului, simțind că acela avea să fie locul ei pentru toată viața.
