Împăratul copil

Împăratul fusese un om fericit. Toate îi mergeau bine: țara era mare și puternică, holdele bogate, iar oamenii îl respectau ca pe un adevărat conducător. În plus, ca să îi fie inima și mai plină de bucurie, împărăteasa îi adusese pe lume trei copii: doi băieți înalți ca brazii și o fată mândră și blajină, de se mira și soarele când o vedea.

Acum copiii erau mari, iar primul născut, Dragomir, devenise un adevărat sprijin pentru Măria Sa. Nimic nu părea să poată tulbura liniștea care domnea pretutindeni. Din nefericire, într-o bună zi totul a început să se schimbe.

Cu trecerea anilor, împăratul devenise mai iute la mânie și asculta mai puțin de sfaturile bune ale celor de lângă el. Ce mai vorbă lungă, nu mai avea răbdare să cântărească lucrurile așa cum ar fi trebuit. Iar urmările nu au întârziat.

Într-o bună zi, unul dintre boierii de seamă ai Măriei Sale îi aduse veste că aveau să i se înfățișeze doi oameni care erau în conflict: unul era țăran, iar celălalt un boier care avea o moșie undeva unde începeau dealurile. Țăranul îl acuza pe boier că îi intrase peste jumătate din bucățica de pământ moștenită din tată în fiu și rămăsese, bietul de el, fără posibilitatea de a își îngriji familia. Fără să asculte ambele părți, craiul se grăbi să dea dreptate boierului:

– Ioane, spuse el țăranului, dreptatea se cuvine boierului, pentru că este om însemnat. Tu mulțumește-te cu ce ai și, dacă îți mai trebuie, bagă-te slugă la el, că nu o fi atât de hain, încât să te lase să mori de foame.

– Dar bine, Luminăția Ta, pământul acesta este al nostru din moși-strămoși! Nu se cuvine să ni-l ia cu forța nici măcar un boier. Asta este dreptate?

– Este dreptatea mea, spuse împăratul, ridicându-se din tronul împărătesc. Am hotărât și așa va rămâne în vecii vecilor.

Țăranul nu mai apucă să zică nimic, pentru că se petrecu un lucru care îi băgă în sperieți pe toți cei de față. Împăratul începu a se micșora. Puțin câte puțin descreștea, iar hainele îi rămâneau tot mai mari. Și se micșoră până ce rămase de vârsta unui copil de vreo șase ani. Coroana îi căzu de pe cap, sceptrul împărătesc, mult prea greu, se prăbuși la picioarele copilului, iar hainele curgeau în neorânduială peste tot.

– Dumnezeule, au strigat boierii Sfatului împărătesc, ce se petrece aici?

– Nu vă mai mirați, zise Ion, este blestem pentru nedreptatea care mi s-a făcut. Cel de Sus l-a făcut copil pe Măria Sa pentru a-și arăta nemulțumirea.

Mare vâlvă s-a făcut la curtea împărătească. Fostul împărat părea a nu-și mai aduce aminte că fusese vreodată pe tron, boierii erau îngroziți că rămâne țara necondusă, iar despre familia împăratului, ce să mai spunem? Măria Sa se împrietenise degrabă cu Teodor, copilul de cinci ani al fiului său mai mare, Dragomir, și alergau prin tot palatul… Biata împărăteasă nu se mai oprea din plâns când îl vedea pe cel care îi fusese soț că juca leapșa cu nepotul său…

Boierii s-au așezat la sfat și, ca să nu pună țara în pericol, l-au ales împărat pe Dragomir, cel care urma să aibă grijă și de… copilăria tatălui său, fostul împărat. Grea sarcină, mai ales că Luminăția Sa nici nu era din cale afară de cuminte, fiind nevoie și de câte o dojană pe care fiul se cam sfia să o aplice tatălui său. Încurcate lucruri și peste putință de limpezit cu mintea omenească.

Zilele treceau, iar treburile nu se schimbau în bine. Împăratul continua să se joace cu Teodor, împărăteasa plângea pentru că rămăsese fără bărbat, oamenii se închinau toată ziua, iar Ion rămăsese cu paguba, uitând toată lumea de nedreptatea care i se făcuse. Până într-o zi când, la poarta palatului, a venit un bătrân cu o barbă mare, albă, care a cerut să le vorbească împărătesei și fiului acesteia.

– Dragii mei, eu sunt unul dintre cei mai bătrâni învățați care mai trăiesc astăzi pe pământ. Numele meu este Zorius. Am venit din peștera mea pentru a vă aduce puțină alinare. Știți voi, oare, pentru ce plătește Măria Sa un preț atât de ciudat, acela de a redeveni copil?

– Nu avem de unde ști, înțeleptule, zise împărăteasa, dar tare ne-am bucura dacă ne vei da o mână de ajutor.

– Aflați că Dumnezeu l-a pedepsit pentru uitarea învățăturii pe care a primit-o de la părinții săi. Împăratul cel Bătrân, tatăl său, l-a învățat mereu să fie un om drept și să nu încline balanța de partea celui care nu are dreptate. Iar el ce a făcut? S-a lepădat de această învățătură și i-a ținut partea acelui boier care a intrat peste pământul sărmanului Ion.

– Avea dreptate țăranul, zise Dragomir, mai mult pentru el. Înțeleptule, ce avem de făcut pentru a îndrepta lucrurile?

– Împăratul trebuie să mai asculte o dată sfaturile celor care i-au dat viață. Poate că de data aceasta va fi mai cu folos.

– Dar aceștia sunt plecați de mult la cele drepte, zâmbi Dragomir. De unde să-i luăm, pentru numele lui Dumnezeu?

– Aceasta este treaba mea, zise înțeleptul.

Cât ai clipi din degete, bătrânul scoase o baghetă magică, o învârti în aer și imediat apărură părinții împăratului, frecându-se la ochi, ca după un somn lung. Dragomir căzu la picioarele lor, cu fruntea plină de broboane reci.

– Bunule, eu sunt Dragomir cel mic, mă mai ții minte?

Împăratul se uită mai cu atenție, și zâmbi cu căldură.

– Doamne, de câtă vreme am plecat? Să fie peste 30 de ani?

– Sunt, bunule, au trecut 30 de ani, dar tu ai rămas așa cum te știu. Și tu la fel, bunică, îi spuse el împărătesei, care își îmbrățișă nepotul ajuns om în toată firea.

În acel moment intră împăratul, care rămase ca statuia când îi văzu pe părinții săi.

– Măria Ta, chiar mă întrebam unde ești și de ce nu mai vii odată. Ai fost plecat departe?

– Ca de aici până acolo, glumi împăratul, care știa bine ce rost avea reîntoarcerea lui. Tu, fiule, văd că ai cam început să uiți lecțiile pe care ți le-am dat. Mă văd nevoit să ți le mai spun o dată.

Împăratul-Copil se așeză într-o băncuță, așa cum făcea pe vremuri, și începu să îl asculte pe tatăl său, care vorbea limpede și cât se poate de calm.

– Fiul meu, tu ai încălcat legea dreptății, înclinând balanța de partea unui boier hrăpăreț. Nu este cinstit ca acela, chiar dacă are un rang mare, să intre peste pământul unui țăran necăjit. Pământul era al țăranului de multe generații, știai asta?

– Știam, tătucă, își reaminti copilul de cazul judecat cu atâta părtinire de el.

– Și atunci de ce i-ai dat dreptate boierului?

– Pentru că este un om de frunte.

– Eu te-am învățat asta, fiule? Nu-mi aduc aminte să fi spus eu vreodată așa ceva…

– Tu, tată, mi-ai spus să dau dreptatea celui care o merită, indiferent de bogăția sau de sărăcia lui…

– Ceea ce tu nu ai făcut. Iar acel om sărac suferă din cauza nedreptății boierului și a judecății tale strâmbe.

– Da, tătucă, ai dreptate. Am greșit și acum îmi dau seama. De aceea mi-a fost dat să redevin copil?

– Este o pedeapsă blândă și cât se poate de folositoare pentru tine.

– Dar voi mai putea redeveni vreodată împărat? Abia acum îmi dau seama câtă suferință trebuie să fi provocat copiilor mei și împărătesei…

Înțeleptul, care era de față, îl liniști:

– De data aceasta te vei putea reîntoarce în lumea ta fără alte urmări. Dar ia aminte, Măria Ta: dacă vei mai uita vreodată de sfaturile bunului tău părinte, nu se știe care va fi pedeapsa.

Copilul înțelese că nu era de glumă și își luă rămas-bun de la părinții săi, pe care nu se gândea că îi va mai întâlni vreodată. Împăratul cel Bătrân îl strânse la piept, mulțumit și el că încă mai putea fi de folos cu învățăturile sale. Apoi Măria Sa îi dădu de veste înțeleptului că era pregătit să revină în lumea de unde plecase. Toți erau bucuroși, mai puțin Teodor, care își pierdea cel mai bun tovarăș de joacă. Rămânea însă cu mulțumirea de a se fi jucat cu bunicul său și de a-l fi văzut copil. Mare lucru, trebuie să recunoașteți, dragi copii!

Învățătorul ridică bagheta sa magică asupra copilului, o agită de câteva ori, iar acesta se trezi în fața tronului împărătesc, cu țăranul Ion în fața sa. Copilul începu să crească, până ajunse la dimensiunile împăratului de odinioară. Când se văzu așa cum fusese înainte, se scutură puțin, ca și cum ar fi dormit, și se așeză pe tron. Cei de față se frecau și ei la ochi, convinși că avuseseră o clipă de uluială.

– Ioane, am mai stat pe gânduri și am ajuns la concluzia că dreptatea este de partea ta. Pământul va rămâne la tine, iar tu, boierule, îi vei plăti omului o pungă de galbeni, drept despăgubire pentru răul pe care i l-ai făcut. Aceasta este judecata mea.

Ion se repezi să-i sărute mâna împăratului, iar boierul nu-și putea reveni din uluială. Ce se întâmplase cu Măria Sa de revenise asupra judecății? Și de ce devenise, pentru cine știe cât timp, copil? Chibzui ce chibzui și, dacă pricepu că nu are sorți de izbândă cu craiul, scoase o pungă de galbeni și i-o dădu țăranului.

*

Timpul trecu și împăratul era mai atent ca niciodată, de teamă să nu calce din nou în străchini. Judeca de trei ori înainte de a lua o decizie și se sfătuia cu oamenii înțelepți pe care îi avea pe lângă el. Treburile mergeau bine și nu erau semne că Măria Sa ar fi putut să mai greșească vreodată. Din când în când, Teodor venea la el și se uita plin de melancolie, spunându-i:

– Bunicule, ce frumos era când deveniseși copil și ne jucam amândoi, fugărindu-ne prin palat… Mai ții minte, bunicule?

Luminăția Sa se asigura că nu este nimeni prin preajmă și îl lua în brațe pe nepotul său, care nu o dată îl bătuse la jocurile copilăriei.

– A fost frumos, nepoate, dar era împotriva firii. Mie mi-a folosit acea lecție, pe care te rog să o ții minte și tu: nu uita niciodată învățăturile părinților. Fii drept și bun, cum se cuvine să fie un împărat. Eu am desconsiderat aceste sfaturi și am pățit rușinea la bătrânețe…

– Lasă, bunicule, mie mi-a plăcut să mă împrietenesc cu tine. Din partea mea, poți greși din nou, pentru că eu nu mă supăr…

Împăratul își făcu semnul crucii, nădăjduind că nu va mai trece prin acea pățanie.

Cu toate acestea, iată că un nou prilej s-a ivit atunci când nici nu gândeai. Țara a fost amenințată de un împărat hrăpăreț, care dorea să pună mâna pe bogățiile nenumărate ale vecinului său. Împăratul-Copil strânse repede armată și plecă, alături de cei doi fii ai săi, pentru a-l alunga pe vrăjmașul ce înainta tot mai amenințător. La un moment dat, cele două armate s-au trezit față în față, fiind nevoie de o luptă dreaptă, bărbătească. Dragomir și cu fratele său mai mic, Marcu, au scos săbiile, invitându-și vitejii la luptă. La fel a făcut și Măria Sa, cu toate că nu mai era la prima tinerețe. Lupta nu era deloc ușoară, pentru că soldații veniți de la miazănoapte erau și mulți, și puternici. Împăratul nostru se luptă cât se luptă, apoi începu să obosească. Ocupați cu adversarii lor, Dragomir și Marcu nu au observat că tatăl lor fusese înconjurat de mai mulți vrăjmași, care amenințau că îl iau prizonier. Atunci îl apucă frica, dar o frică uriașă, cum nu mai trăise nicicând. Profitând de faptul că avea un armăsar de rasă, o luă la fugă spre o pădure mare, care se făcea în partea dreaptă. Scăpă cu bine, dar când dori să coboare de pe cal, își dădu seama că nu îi mai ajungeau picioarele pentru a atinge pământul. Vezi bine că redevenise, pentru a doua oară, copil. De data aceasta era în pădure, singur și părăsit de toată lumea. Ce avea de făcut?

Cum se plimba el fără niciun rost, abătut și rușinat de faptul că îl apucase frica, iată că îi iese înainte Zorius, învățătorul cel bătrân. Fără să îl dojenească, acesta îl luă de mână, agită bagheta lui magică și nu peste mult timp se aflau la curtea împărătească. De data aceasta, tatăl său, Împăratul cel Bătrân, era înconjurat de vechii săi boieri și tocmai îl judecau pe unul dintre curteni. Bătrânul împărat îl invită pe fiul său lângă el:

– Fiule, stai lângă mine și învață din cele pe care ai să le vezi aici.

Copilul se așeză lângă tatăl său, iar acesta continuă judecata.

– Boier Toma, spune ce ai de spus despre fapta pentru care te afli aici.

– Măria Ta, am fugit în modul cel mai rușinos de pe câmpul de luptă, când frații mei aveau mai multă nevoie de mine.

– Așadar ai fugit, zise împăratul mustrător, mai mult pentru feciorul său. Și de ce ai fugit, boier Toma?

– Pentru că mi-a fost frică de dușmani, Luminăția Ta. Erau mai mulți ca noi și m-am temut pentru viața mea.

– Dar fraților tăi nu le-a fost frică? Nu s-au temut și ei pentru viața lor? întrebă împăratul.

Toma lăsă capul în jos, copleșit de momentul pe care îl trăia.

– Cred că le-a fost și lor, Măria Ta. Sau poate sunt mai curajoși decât mine…

– Asta cu siguranță, zise craiul. Ei au dat piept cu dușmanul și au reușit să îl supună. Tu ai fugit, pentru că ești un laș, un om pe care nu se poate baza nimeni. Ce spuneți, boieri dumneavoastră? se adresă el sfatului.

– Rușine! spuse un boier mai vârstnic.

(din volumul „Povești din Țara copiilor fericiți”)