Copilul care aduce învățătura

Într-o împărăție de la capătul lumii, trăiau niște oameni nevoiași, care abia își duceau zilele. Nu e vorbă, muncitori erau, dar nu se alegea mai nimic de munca lor, pentru că aveau cele mai înapoiate metode de a lucra pământul, de a-și construi casele sărăcăcioase, de a-și croi hainele sau de a vâna animale din pădure sau de pe câmpii. Oamenii aceia nu știau să socotească, nu se bucurau de binefacerile cărții pentru că nu știau să scrie și să citească, nu aveau habar ce este muzica și nu ascultaseră niciodată vreo melodie. Într-un cuvânt, erau foarte înapoiați și asta își lăsa amprenta asupra lor, fiind ca niște jucării stricate care trăiau mereu aceeași poveste.

În curtea unui sătean mai răsărit, pe numele lui Nicușor, venise pe lume un băiat, singurul copil al familiei. Spre deosebire de părinții și de vecinii săi, copilul, care ajunsese la vârsta de șapte ani, era curios din fire, punând tot felul de întrebări care îi mirau pe cei mari. Dorea să știe cum se seamănă grâul și cu ce unelte, cum se ridică o casă, de ce curge apa la vale și nu la deal, de ce cântă numai păsările, iar oamenii, nu, de ce oamenii care trăiau în comunitate nu știau ce făcuseră înaintașii lor. Dar câte întrebări nu punea Săndel celor care erau mai răsăriți decât el! Nicușor și nevasta sa, Măriuca, au crezut, la început, că băiatul este bolnav și că nu-și prea poate ține mințile acasă. Apoi, cu trecerea timpului, au observat că toată curiozitatea lui se transforma într-o zestre de cunoștințe pe care nu o mai avea nimeni.

Într-una din zile, Săndel era în pădure cu tatăl lui, care plecase în căutare de lemne. La un moment dat, când Nicușor mersese cu alți doi oameni pentru a tăia un copac înalt, o privighetoare se lăsă pe mâna băiatului și i se adresă cu glas omenesc:

– Vrei să fii prietenul meu?

– Vreau, zise băiatul, care era foarte prietenos din fire. Dar tu ce fel de pasăre ești?

– Eu sunt privighetoare și sunt o pasăre foarte înzestrată. Vrei să mă auzi cântând?

Fără să mai aștepte răspunsul băiatului, privighetoarea începu să cânte cele mai minunate triluri pe care le știa, pentru a-l impresiona pe băiat. Când termină de cântat, după mult timp, copilul era fermecat. Trilul privighetorii îl transformase, îi picurase lumină colorată pe față și pe pleoape.

– Cât de frumos știi să cânți, spuse Săndel. Ce mult mi-ar plăcea să putem cânta și noi, oamenii…

– Dar voi nu știți să cântați? se minună privighetoarea. Nici nu mi-am imaginat. Și cum puteți trăi fără muzică?

– Ce mi-ai cântat tu se numește muzică? întrebă copilul, nelămurit.

– Se numește muzică și este partea cea mai frumoasă a vieții. Eu aș muri dacă nu aș mai putea cânta.

Băiatul era măcinat de un gând care nu-i dădea pace.

– Crezi că am putea cânta și noi? o întrebă el pe privighetoare. Viața noastră ar fi mult mai frumoasă…

– Voi avea un drum lung de făcut, dar am să vă dau o mână de ajutor. Va trebui să zbor departe, până la Planeta Muzicală, iar de acolo voi veni cu „darul muzicii”, pe care voi, oamenii, îl veți primi ca pe o taină sfântă. Din acel moment, veți putea cânta, după talentul fiecăruia. Nici noi, păsările, nu suntem la fel de pricepute și nu avem trilul atât de melodios…

Apoi privighetoarea își luă zborul și se înălță sus de tot, atingând fruntea cerului. După câteva zile, a revenit pe pământ, aducând cu ea „darul muzicii”, pe care l-a răspândit printre oameni în timpul nopții. Când s-au trezit, au rămas muți de uimire observând că pot cânta. Iar unii dintre ei cântau atât de frumos, că se oprea și Luna de pe cer pentru a-i asculta. Câteva zile nu s-au oprit din cântat, hrănindu-și inima cu fericirea pe care nu o simțiseră niciodată. Iar lui Săndel i s-a spus, din acel moment, Copilul care a adus muzica.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Peste un timp, băiatul fusese trimis cu alți copii de vârsta lui cu oile la păscut. Nu erau numai ale lui, ci și oile celorlalți copii. Treabă dificilă pentru niște băieți atât de mici.

Cum stăteau ei în câmp, cu grijă să nu se răspândească oile, iată că vine o dropie, cu spatele colorat în cafeniu și negru.

– Ce multe oi aveți, zise dropia, după ce se odihni puțin. Nu vă este greu să aveți grijă de toate?

– Ne este, zise Săndel, mai ales că suntem cam puțini oieri.

– Ai dreptate, zise pasărea, sunteți numai trei, iar oile sunt, dacă le număr eu bine, vreo… 75.

– De unde știi că sunt 75 de oi? întrebă copilul nelămurit. Noi nu știm niciodată câte oi avem cu noi.

– Mare lucru, spuse dropia, le-am numărat și mi-au ieșit 75… Voi de ce nu faceți ca mine?

– Pentru că noi nu știm să numărăm, zise Săndel.

– Dar adunarea o știți? Sau scăderea?

– Nu știm deloc toate aceste lucruri, suspină băiatul.

– Se numesc „operațiuni aritmetice”. Ele sunt foarte folositoare omului. Uite, dacă iau eu 30 dintre oile voastre, trebuie să știți câte vă rămân vouă.

– Și câte rămân? întrebă un alt copil.

– 45 de oi, răspunse dropia. Este foarte simplu.

– Ne înveți și pe noi să numărăm și să facem aceste operațiuni? întrebă Săndel. Ne-ar fi de mare ajutor, iar semenii mei îți vor rămâne recunoscători pentru toată viața…

Dropia era o pasăre bună la suflet și nu se îndură să îi lase neștiutori pe oamenii acelei împărății.

– Învățătura a fost făcută pentru a fi dusă mai departe. Dragii mei, am să zbor până departe, pe Planeta Numerelor, iar de acolo am să vă aduc toate cunoștințele de care aveți nevoie. Așteptați-mă, căci mă voi strădui să nu întârzii mult.

Nu au trecut nici două zile, când dropia s-a înapoiat pe pământ, ducând cu ea toate tainele necesare oricărei seminții, dar îndeosebi adunarea, scăderea, înmulțirea și împărțirea. Ca și privighetoarea, dropia a așteptat noaptea pentru ca oamenilor să li se picure în minte cunoștințele aduse de departe, tocmai de pe Planeta Numerelor. Nu este nevoie să vă povestesc cât de fericiți au fost oamenii când s-au trezit mai învățați a doua zi. Au început să se numere între ei, să facă adunări și scăderi, iar unii dintre ei chiar și operațiuni mai complicate… Nu peste mult timp, și-au dat seama cât de mult le schimbă viața învățătura numerelor.

Dar lucrurile nu s-au terminat nici aici, pentru că un corb puternic s-a oprit pentru a se odihni pe un stâlp mai înalt din grădina de legume a părinților lui Săndel. Dornic de vorbă, băiatul l-a întrebat degrabă de unde vine și unde se duce.

– Am plecat să aduc „darul cititului” de pe Planeta Cărții, zise pasărea. M-au rugat niște oameni nevoiași de la mine. Trag nădejde că, dacă vor deprinde cititul și vor avea cunoștința cărților, le va fi mai ușor în viață.

– Nu vrei să aduci acest dar și pentru oamenii din țara mea? se rugă Săndel. Nici noi nu știm să citim și cred că tare mult ne-ar ajuta știința de carte.

– Cum să nu, zise corbul plin de bunăvoință. Tot fac un drum. Să nu vă pierdeți răbdarea, pentru că Planeta Cărților este mai departe decât celelalte două.

Săndel nu își putea pierde răbdarea. Era atât de bucuros că avea să învețe să scrie și să citească, încât începu să cânte de bucurie. De acum își va putea nota gândurile, pentru ca toți ceilalți să poată afla ceea ce avea în minte. De asemenea, el va putea citi ceea ce înfăptuiau, ce gândeau, ce creau alții. Ceea ce însemna că, pentru prima dată, cunoștințele se puteau transmite de la o generație la alta și altfel decât prin viu grai.

Corbul a venit în timpul nopții, a dat o raită pe deasupra așezărilor omenești și a revărsat bucuria științei de carte peste toți. Când s-au trezit, locuitorii acelei împărății știau să scrie și să citească, iar unii dintre ei aveau deja în casă adevărate biblioteci pline de cărți. Toate aceste cărți au început să umble din mână în mână, pentru a-i lumina și pe cei care nu aveau bucuria unei biblioteci în casa lor. Multe au aflat oamenii citind despre descoperirile altora, despre faptele de glorie ale înaintașilor, despre țările care existau în alte colțuri ale lumii. Orizontul lor a crescut, au devenit mai curioși, mai dornici să afle lucruri noi, să folosească unelte mai perfecționate, să ridice case mai chipeșe, să nu se mai mulțumească doar cu puținele plante pe care le aveau prin curte sau cu puținele specii de animale domestice care le erau cunoscute de la înaintașii lor. Au aflat că oamenii călătoresc dintr-o parte în alta a lumii și au început să se întrebe dacă nu puteau pleca și ei să vadă orașe și civilizații îndepărtate.

Multe au aflat prietenii lui Săndel din acele cărți, pe care au început să le iubească la fel ca pe cei mai apropiați prieteni. Iar Săndel ajunsese cel mai iubit om din împărăție, grație cadourilor neprețuite pe care le făcuse semenilor săi.

Darurile însă nu s-au oprit acolo, pentru că alte păsări au zburat în înaltul cerului pentru a le aduce noi și noi cunoștințe. Un papagal a adus de pe Planeta Colorată „darul picturii și al celorlalte arte”, o pasăre Phoenix a zburat pe Planeta Justiției și a adus cu ea „darul dreptății”, un vultur a zburat în Planeta Stelelor Luminoase și a adus „darul cercetării cerului”, un pescăruș le-a adus oamenilor „darul navigării”, un sticlete i-a învățat limbile străine, iar un porumbel, pe cel al „comunicării la mare depărtare”.

Toate aceste daruri au schimbat din temelie țara unde se născuse Săndel. Ca prin minune, oamenii au descoperit că de mult amar de vreme băteau pasul pe loc, că nu erau dornici să facă progrese, să se dezvolte. Nu știau cât de importantă este învățătura și cât de mult le poate schimba viața. Mulțumită lui Săndel, acei oameni au aflat că învățătura este divină, că vine din cer, unde apare și se păstrează pe diferite planete numite: a Stelelor Luminoase, a Numerelor, a Cărții…

De atunci, păsările care au adus aceste daruri neprețuite au fost iubite și ocrotite în întreaga împărăție, iar Săndel, omul care a adus învățătura, a devenit cel mai mare învățător al tuturor timpurilor de pe acele meleaguri. A scris cărți, i-a învățat lucruri minunate și folositoare pe copii sau pe oamenii mari, a iubit muzica, pictura și științele, într-un cuvânt a fost primul care s-a bucurat din plin de darurile pe care le-a făcut celorlalți.

(din volumul „Povești din Țara copiilor fericiți”; grafică de Anca Smărăndache)

(sursa foto: thedailycrisp.com/make-your-child-love-books/)