Călătorie în Spicul de grâu

Într-o ţară frumoasă, cu oameni harnici şi buni, trăia odată un morar, pe numele său Vasile. Omul nostru era cumsecade, harnic şi iubitor de muncă dreaptă, aşa cum îi stă bine unui adevărat gospodar. Se însurase la timpul lui, luând o femeie de prin partea locului, pe Măriuca. Punând laolaltă strânsura lui de flăcău cu zestrea nevestei, agonisise o mică avere, numai bună să intre cu inima curată în viaţă. Meşteşugul de morar îl moştenise de la tătâne-său, moş Gheorghe, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi morari din toată împărăţia.

Azi aşa, mâine aşa, treburile îi mergeau ca pe roate lui Vasile, care nu se putea plânge nici de muncă, nici de muşterii la Moara din Vale.

La un an de la nuntă se născu Ionaş, căruia oamenii îi spuneau, lesne de înţeles de ce, „fiul morarului”. Mare veselie se lăsă pe toată valea, iar vreme de trei zile şi trei nopţi nu tăcură lăutarii, care cântau pentru fala părinţilor şi fericirea nou-venitului pe lume.

Când i se tăie moţul, lui Ionaş i-au pus părinţii şi nănaşii mai multe obiecte pe o tavă de argint: o monedă strălucitoare de aur, o jucărie, o carte, o seceră şi un spic de grâu. După ce gânguri câteva clipe în limba lui de nedesluşit pentru ai săi, băiatul duse mâna şi apucă, fără să stea pe gânduri, spicul de grâu.

– Morar se face, este băiatul lui tata, se bucură Vasile.

Iar mesenii au zis şi ei la fel, pentru că nimeni nu avea o altă tălmăcire a gestului.

Ionaş creştea iute, iubit de Măriuca şi de Vasile. Era vesel, mâncăcios şi dorea să i se dea toată atenţia din lume. Ferească sfântul să îl laşi din mână, dacă el nu dorea! Făcea un tărăboi, de se mirau toţi oamenii veniţi cu treburi la Moara din Vale.

Când se făcu de câţiva anişori, băiatul dădu primele semne care începură să îi supere pe părinţi. Făcea mofturi la mâncare, plângea iute, dacă îl supăra ceva sau cineva, şi greu îi intrai în voie. Una, două, îi ploua şi îi fulgera din senin, de nu mai ştiai unde să te mai ascunzi ca să nu îl superi. Şi ce gură mai avea fiul morarului…

Vasile își zise că anii aveau să vindece pornirile fecioraşului său, dar uite că nici Măria Sa, Timpul, nu fu în stare că corecteze ceea ce crescuse strâmb în purtarea lui Ionaş. Bietul om se duse la cei mai înţelepţi ca el şi le ceru sfatul. Toţi ascultau şi nu ştiau ce să zică, ce vorbe de încurajare să îi spună părintelui nefericit.

Într-o zi veni la moară o ţigancă cerşetoare, dintre cele care umblă cu cărţile de citit viitorul, iar Măriuca o chemă în odaie pentru a se sfătui cu ea. Ţiganca puse cărţile pe masă, le suci, le răsuci şi zise în cele din urmă:

– Duducuţă, feciorul ăsta al dumitale a plecat pe un drum strâmb.

– Aoleu, femeie, nu mă speria mai tare! Dar drumul ăsta nu are şi îndreptare?

– Îndreptarea va veni pe negândite şi de unde nu te aştepţi. Atâta vă spun: luaţi moţul copilului şi daţi-l la popă să îl sfinţească şi să îi citească de gânduri bune.

Măriuca îi spuse bărbatului cele aflate de la ţigancă şi la cea dintâi slujbă merse cu moţul băiatului la popă. Acesta îl sfinţi cum putu mai bine, îl stropi cu aghiazmă, apoi îi citi din Cartea Sfântă.

Ionaş creştea la fel de repede, dar purtările sale nu se schimbau.

Ca să mai uite de ale lui, Vasile, morarul, începuse să îl ia cu el prin diferite locuri, nădăjduind că, dacă vedea mai multă lume necunoscută, avea să se dea şi el după ceilalţi. Într-o zi, veneau de la târg, cu trăsura, când pe marginea drumului apăru un copil sărman, căruia îi curgeau hainele după el. Milos din fire, bărbatul se opri să îi dea ceva de pomană.

– Cum te cheamă, copil sărman? întrebă Vasile.

– Gheorghiţă mă cheamă, om bun, şi am plecat de acasă pentru a căuta un codru de pâine. Ai mei sunt bolnavi şi mai am şase fraţi care cer de mâncare.

– Uite aici o traistă de mălai şi o bucată de şuncă, să vă ajungă barem vreo două zile, zise Vasile. Şi dacă eşti bun de muncă, să treci pe la Moara din Vale, că voi găsi eu ceva de lucru pentru tine.

Ionaş se uita chiorâş la băiat şi începu să plângă cât îl ţinea gura:

– Tătucă, de ce îl iei la noi acasă? Nu vezi cât este de trenţăros?

– Fiul meu, cum poţi vorbi aşa? Este un copil sărman şi datoria noastră este să fim milostivi cu cei care nu au ce duce la gură.

– Dar nu vreau să vină, nu-mi place de el, zise plângând Ionaş. Te spun lui mama dacă îl chemi la noi.

Gheorghiţă se uită trist către morar, lăsând ochii în pământ.

– Mulţumesc pentru gândurile bune, dar eu rămân cu ale mele. Nu vreau să vă pricinuiesc necazuri cu feciorul, zise băiatul sărman.

Tare mult se necăji Vasile, iar în seara aceea îi ţinu o adevărată lecţie lui Ionaş. Ţi-ai găsit! Neobişnuit cu dojana, copilul, care acum avea şapte ani, plânse toată seara, ridicând casa în picioare.

– Ce-i de făcut, omule? întrebă femeia, punându-şi mâinile în cap. Eu simt că îmi iau câmpii…

– Măriuco, am stat de vorbă cu nişte drumeţi şi mi-au spus că în împărăţia vecină este un mare înţelept, care stă mai mult pe lângă împărat. Am să umplu mai mulţi saci cu făină, ca să am de plată, şi voi merge la acesta pentru a cere un sfat. Nădăjduiesc să ajungem la un liman.

Aşa făcu. Peste trei zile plecă omul nostru de acasă şi ajunse cu destulă greutate la înţeleptul Barbă Căruntă, cel care nu avea pereche în cele patru vânturi. Bătrânul îl ascultă cu multă luare aminte, apoi îi zise îngândurat:

– Fiul meu, feciorul domniilor voastre are un drum neterminat.  Va trebui să plece într-o călătorie, de unde se va întoarce alt om.

– Ce fel de călătorie, înţeleptule?

– Mai multe nu îţi pot spune, dar nu va mai trece mult şi Ionaş va trebui să plece.

– Să merg şi eu cu el? întrebă Vasile. Copilul nu a plecat niciodată de acasă.

– Nici să nu te gândeşti să îl însoţeşti. Va fi călătoria lui şi nu va lua pe nimeni cu el.

Vasile rămase gânditor, dar alte vorbe nu obţinu de la Barbă Căruntă. Se mulţumi şi cu acestea şi plecă spre casă pentru a duce vestea bună numai pe jumătate.

Pe drum găsi o căţeluşă care avea piciorul rupt. O luă acasă şi o îngriji vreme de câteva zile, până se vindecă. Bucuroasă că scăpase cu bine, căţeluşa, care nu era ca toate celelalte, îi spuse morarului:

– Mulţumesc ţie, om bun! Acum mă pot întoarce liniştită la puişorii mei, care mă aşteaptă acasă nemâncaţi. Nici nu ştii cât de curând am să îţi întorc şi eu binele pe care mi l-ai făcut.

În acea clipă, Ionaş îşi făcu apariţia şi, văzând-o pe căţeluşă, începu să fugă din toate puterile după ea. Speriat, animalul se puse pe alergat şi scăpă cu fuga, uitându-se înapoi de după gard.

– Acum mă fugăreşti, zise căţeluşa, dar nu mai trece mult şi vei avea nevoie de mine.

Ionaş ridică din umeri, semn că nu avea cum să se întâmple una ca asta.

Omul nostru se bucură de fapta sa şi de promisiunea căţeluşei, dar se întristă de purtarea feciorului său, pe care nu o înţelegea. Apoi gândul i se îndreptă spre călătoria pe care avea să o facă Ionaş. Nu ştia şi pace despre ce călătorie vorbise înţeleptul.

Era din ce în ce mai abătut. Începuse să lipsească de acasă, plimbându-se singur prin pădure şi prin lanul de grâu care străjuia locul unde se afla moara. Dorea să fie singur cu gândurile sale, cu amărăciunea care pusese stăpânire pe el.

Într-una din zile, când se întorcea din pădure, întâlni doi oameni necunoscuţi care trăgeau după ei o capră bătrână.

– Ziua bună, au spus străinii.

– Bună să vă fie inima, dar ce vânt vă aduce prin aceste meleaguri? întrebă Vasile. Nu păreţi a fi  de pe aici.

– Cu amărăciunea asta de viaţă, zise cel mai în vârstă. Am fost toată viaţa brutar, dar un răuvoitor mi-a dat foc la toată agoniseala şi am rămas pe drumuri, doar cu omul ăsta şi cu capra.

– Dacă nu aveţi unde pune capul pe pernă, mergeţi la mine acasă. S-o găsi o bucată de mămăligă şi pentru voi.

Bucuroşi, oamenii au mers cu morarul, fiind ospătaţi cu voie bună şi cu inima uşoară. Măriuca le pregăti cea mai frumoasă odaie pentru noapte, iar fostul brutar şi cu omul lui s-au dus la culcare ca nişte adevăraţi domni.

Dis-de-dimineaţă, bucuros de primirea făcută, oaspetele cel în vârstă îşi luă rămas bun de la Vasile:

– Ai fost om cu noi, vom fi şi noi cu tine. Numele meu este Tudor şi am să-i fiu de mare ajutor feciorului tău cât de curând, zise acesta.

Tare se miră morarul, dar nu puse nicio altă întrebare, înţelegând că cei doi nu veniseră întâmplător la moară.

În acel timp apăru Ionaş, care începu să râdă când îi văzu pe cei doi străini.

– Ce urât sunteţi îmbrăcaţi, ce straie rupte şi murdare aveţi. Nu vă este ruşine să umblaţi ca nişte cerşetori?

– Hainele contează mai puţin şi sufletul mai mult, zise fostul brutar. Iar tu, copile, uită-te bine la mine, pentru că ne vom mai întâlni pe lumea asta.

Ionaş se strâmbă la bătrân şi plecă la ale lui, lăsându-l pe Vasile cu faţa aprinsă de ruşine.

– Nu pune la inimă, zise Tudor, acest copil nu va grăi mereu ca acum.

– Să te audă Dumnezeu!, spuse morarul, cu gândurile la necazul care se abătuse asupra lui.

Nu peste multe zile, Ionaş dispăru de acasă. Se juca în ogradă, cu o mâţă, iar o femeie care o ajuta pe Măriuca la treabă îl scăpă din ochi numai câteva clipe. De ajuns ca băiatul să dispară. Imediat, vestea se răspândi  în  sat şi toţi bărbaţii au plecat în căutarea acestuia. Unii s-au dus în susul râului, alţii în pădure, iar Vasile împreună cu Măriuca merseră spre lanul de grâu care începuse să se coacă.

După mai bine de două ceasuri, morarul şi nevasta lui l-au găsit pe Ionaş căzut în mijlocul lanului de grâu, cu faţa în soare, palid şi fără cunoştinţă. Bărbatul îl luă în braţe şi îl duse imediat în odaia lui. Cu toate stăruinţele, băiatul nu îşi revenea din leşin. Câte nu au încercat, câte nu i-au dat… Nu a mers nici cu săruri, nici cu descântece, nici cu rugăminţile Măriucăi, sfâşietoare de ţi se rupea inima. Ionaş parcă era numai pe jumătate acolo. Cu corpul în patul său, iar cu sufletul departe.

După trei zile, dădu primul semn de viaţă. Deschise ochii, trezit de gălăgia oamenilor care începuseră să secere grâul.

– Mămucă, ce se aude afară? zise el, cu o voce blajină, cum nu avusese până atunci.

– Sunt oamenii, dragul mamei, au venit la muncă. Este vremea secerişului. Tu cum te simţi, fiul meu?

– Mămucă şi tătucă, tocmai ce am revenit dintr-o lungă şi folositoare călătorie, zise băiatul. Şi tare mult îmi doresc să vă povestesc şi vouă, mai ales că acum sunt cu totul alt om.

Morarul simţi că îi dau lacrimile. Fiul său vorbea aşa cum îşi dorise dintotdeauna.

– Să ascultăm povestea, zise Vasile. Abia aştept să ne spui pe unde ai umblat în această neobişnuită călătorie.

– Tătucă, tocmai m-am întors dintr-o… Călătorie în Spicul de grâu.

Speriată de cele auzite, Măriuca îşi făcu la repezeală o cruce şi puse mâna pe fruntea fiului său. Fierbinţeală nu avea, slavă Domnului. Şi atunci de ce vorbea atât de ciudat?

– Mămucă, stai liniştită, nu mi-am pierdut minţile. Eu aş spune chiar că mi le-am regăsit. Mai ţineţi minte ce am apucat eu la tăierea moţului?

– Un spic de grâu, zise Vasile.

– Şi tu, tătucă, ai tălmăcit că aveam să mă fac morar, aşa ca tine. Alta era citirea cea bună. În dimineaţa când am plecat de acasă, m-am dus direct în lanul de grâu. Nu ştiu ce mă chema acolo unde nu fusesem niciodată. Era ceva peste voinţa mea, peste gândurile mele. Parcă mă duceau picioarele singure. Aproape am fugit, urmând o cărare de care nici nu ştiam. Am ajuns în scurtă vreme şi am început să mă rotesc prin lanul de grâu, ca şi cum aş fi dansat de unul singur. Era ca o horă în care intrasem fără să ştiu ce fac. M-am învârtit vreme îndelungată, până ce am ameţit. Ştiu că am căzut la pământ, cu faţa în sus, acolo unde m-aţi găsit voi. Am văzut pentru o clipă soarele, apoi am închis ochii şi am adormit. Când m-am trezit, eram într-o altă lume.

– În ce lume erai, copilul meu? întrebă speriată Măriuca.

– Eram în Spicul de grâu, spuse sigur pe el Ionaş. Prima dată nu am ştiut unde am ajuns. Îmi aduc aminte că erau o lumină gălbuie şi multă linişte. Parcă eram pe un alt tărâm. Am stat o vreme să mă dumiresc unde sunt şi, dacă am văzut că nu vine nimeni la mine, am început să plâng. Aşa cum făceam eu înainte. Un plâns din acela care vă supăra pe voi amândoi. Cred că am plâns vreun sfert de ceas, când a apărut căţeluşa pe care o gonisem eu în urmă cu câteva zile.

– Ai văzut? Ţi-am spus eu că vei avea nevoie de mine, a spus ea.

– Ai venit să mă dojeneşti?

– Nu, am venit pentru a te ajuta. Eu sunt bună la suflet şi vreau să îl răsplătesc pe tatăl tău, care m-a salvat de la moarte.

– Poţi să pleci, am să văd eu ce voi face. Dar până să pleci, spune-mi unde mă aflu. Parcă este o altă lume.

– Ai dreptate, pentru că te afli în Spicul de grâu.

– Cum să fiu în Spicul de grâu? Aşa ceva nu este posibil. Eu sunt mai mare, iar el mai mic. Nu pot încăpea acolo.

– Aşa ţi se pare, dar te încredinţez că aşa este. Şi dacă nu mai ai nevoie de mine, am să merg la puişorii mei, care sunt mai copţi la minte decât tine.

Şi a plecat. Am început să caut o ieşire din încăperea întunecată în care mă aflam, dar peste tot dădeam de un perete gălbui, ca o scoarţă de copac foarte tare. Nu am găsit nicio ieşire şi am început din nou să plâng, şi mai tare decât prima dată. Speriat că nu vine nimeni, am strigat-o pe căţeluşă.

– Căţeluşo, te rog să vii la mine! Îţi făgăduiesc că am să fiu ascultător şi nu voi mai râde de tine.

Iar căţeluşa a venit destul de repede.

– M-am întors pentru binele făcut de tătâne-tău. Tu nu meritai să-mi pierd vremea cu tine. Eşti un fecior răzgâiat, care se gândeşte numai la el.

– Căţeluşo, te rog să mă ierţi, nu mai fac.

– Şi mă vei asculta?

– Da, voi fi ca un mieluşel de cuminte. Numai să scap de aici, din Spicul de grâu.

– Ehei, nu este chiar aşa de uşor cum crezi tu. Pentru asta va trebui să ai răbdare şi să treci prin mai multe încercări. Te prinzi să fii ascultător?

– Mă prind.

– Şi cuminte?

– Şi cuminte, promit.

– Şi harnic?

– Mă va pune cineva să muncesc?

– În Spicul de grâu toată lumea munceşte pentru a-şi câştiga bucata de pâine. Vei fi şi harnic?

– Voi fi, căţeluşo, ce să fac, vai de zilele mele. Dar făgăduieşti că ai să mă duci la mămuca şi la tătuca?

– Făgăduiesc, dar când te voi duce, vei fi alt copil. Unul de toată isprava, aşa cum îşi doresc părinţii tăi.

Atunci căţeluşa a împins cu lăbuţele o portiţă pe care eu nu o văzusem. Am intrat într-o altă cămară, la fel de întunecată. Am aflat că se numea Odaia Nou Veniţilor. Acolo am stat ceva vreme, şi începusem să mă plictisesc.

– Nu mergem mai departe?

– Nu putem merge numai noi, avem nevoie să ne însoţească altcineva.

Peste puţină vreme a venit un băiat ceva mai mare decât mine. M-am uitat cu atenţie la el. Parcă îl mai văzusem undeva.

– Mă recunoşti? m-a întrebat băiatul. Eu sunt Gheorghiţă, sărmanul trenţăros pe care l-a milostivit tatăl tău şi de care tu ai râs…

– Iartă-mă, Gheorghiţă, nu am ştiut ce fac. Am fost rău şi mi-a plăcut să râd de oameni.

– Dar eu nu te supărasem cu nimic, voiam doar să câştig o bucată de pâine pentru cei şase fraţi ai mei.

– Te vei răzbuna pe mine? am întrebat eu, cu spaimă.

– Nicidecum, pentru că în Ţara Spicului de grâu nu există răzbunare. Doar bunătate şi hărnicie.

– Îţi mulţumesc din suflet, voi face tot ce îmi ceri şi nu voi ieşi din cuvântul tău. Şi căţeluşa îţi poate spune cât de ascultător am devenit de când mă aflu aici.

Căţeluşa dădu din coadă, în semn că băiatul spunea adevărul.

– Dacă este aşa, să mergem, pentru că avem un drum lung de făcut până vom ajunge la capăt.

Iar Gheorghiţă ne duse prin tot felul de cămări, unele mai mari, altele mai mici, dar toate  rotunde, ca un bob de grâu şi luminate în gălbui. Fără el nu am fi ştiut în ruptul capului să mergem mai departe, pentru că un drum mai întortocheat nu am văzut de când mă ştiu.

– Şi unde te-a dus? întrebă Vasile, nerăbdător să audă urmarea poveştii.

– După un drum lung, care mergea în sus, numai în sus, am ajuns într-o cămară mai mare, unde feluriţi oameni încărcau făină şi o puneau în saci. Se numea Cămara Sacilor de făină. Gheorghiţă mi-a spus că trebuie să muncesc cot la cot cu oamenii de acolo, care erau şi mai mari, dar şi copii de vârsta mea. Noi, cei mai mărunţei, umpleam sacii, iar cei mai mari îi luau în spinare şi îi duceau altundeva. Am muncit până seara, fără nicio pauză. Mi se făcuse şi foame, dar nu mânca nimeni, aşa că am tăcut mâlc şi mi-am văzut de treabă. Căţeluşa venea din când în când la mine şi mă încuraja, spunându-mi că altă cale să ajung acasă nu era.

Pe seară, după ce încărcasem zeci de saci cu făină, Gheorghiţă ne-a făcut semn să ne oprim.

– Ajunge pentru astăzi. Mergem la masă, iar mâine o luăm de la început. Am mers cu toţii la masă şi am mâncat o mâncare sărăcăcioasă, de care aici, acasă, mămucă dragă, nu m-aş fi atins nici în ruptul capului. Cel mai mult mi-a plăcut pâinea, care abia atunci fusese scoasă din cuptor. Am mâncat tot, cum nu mi s-a mai întâmplat de când mă ştiu şi am mers la culcare în nişte paturi de lemn, în care dormeam câte trei copii. Eu am nimerit cu Săndel şi Marinică, un frate mai mic al lui Gheorghiţă. Nici prin cap nu mi-a trecut să mă supăr pentru că nu aveam pătucul meu cald şi primitor. Eram aşa de obosit, încât aş fi dormit şi pe scândură.

Ne-am trezit odată cu zorii şi am început din nou să încărcăm saci. Parcă erau şi mai mulţi decât în prima zi. Munceam fără să spun nimic, eu, care înainte plângeam din orice. Cea de-a doua seară a venit ca o adevărată binecuvântare. Când am ajuns în patul sărăcăcios, am văzut că cei doi băieţi mă lăudau pentru hărnicia mea. Aşa ceva nu mi se mai întâmplase niciodată şi chiar am crezut că mă iau în şagă. Dar ei vorbeau drept, pentru că aşa li se păruse.

– Este bine să fii lăudat pentru hărnicia ta, aşa este? întrebă Vasile.

– Drept este, tătucă, dar eu nu ştiam cum era gustul laudei pentru aşa ceva. Fapt este că în dimineaţa următoare, Gheorghiţă mi-a spus că vremea şederii în Cămara Sacilor de făină se terminase şi avea să mă ducă mai departe, unde mă aşteptau alte încercări. Iar după un drum la fel de lung, tot în sus, am ajuns într-o altă încăpere, numită Cuptorul de pâine pentru nevoiaşi. Acolo era mai multă lumină, poate şi pentru că urcasem atât de mult în susul Spicului de grâu, şi mult mai multă căldură. Tătucă, cine crezi că era brutarul cuptorului?

– De unde să ştiu eu, păcatele mele, că de când sunt pe lume nu am călătorit prin spice de grâu…

– Tudor, brutarul bătrân pe care l-ai ospătat şi găzduit în urmă cu câteva zile…

– Aha, de asta zicea el că nu vei rămâne copilul care erai atunci. Ştia el ce ştia…

– Aşa este tătucă, pentru că imediat cum a dat cu ochii de mine, mi-a spus: „Ai văzut că ne-am mai întâlnit? Ţi-am spus eu să îmi ţii minte chipul?“

– Am văzut şi tare rău îmi pare pentru vorbele mele nechibzuite. Dar să ştiţi că acum m-am schimbat. Pot să depună mărturie căţeluşa şi Gheorghiţă. Aşa este?

– Adevărat grăieşte, zise băiatul. A făcut o treabă foarte bună la Cămara Sacilor de făină.

– Să-l vedem cum munceşte şi la cuptor, zise Tudor, iar apoi, dacă vom fi mulţumiţi, îl vom lăuda şi noi. Până atunci, dragul meu Ionaş, treci lângă ceilalţi copii. Împreună cu ei le vei da făina la mână ajutoarelor mele.  Ai înţeles ce ai de făcut?

– Am înţeles, am zis eu cât se poate de cuminte.

– Nu ţi se pare greu, nu ai nimic de zis?

– Nimic. Sunt nerăbdător să mă apuc de treabă.

Brutarul m-a privit cu uşoară neîncredere, nefiind prea convins că aveam să muncesc alături de ceilalţi. Dar eu eram cât se poate de hotărât să îmi văd de treabă, pentru a ajunge mai repede acasă.

Trei zile am muncit la Cuptorul de pâine pentru nevoiaşi. Era mai greu decât la vechiul loc, pentru că aici trebuia să ne mişcăm ca săgeata şi era atât de cald după ce erau pornite cuptoarele… Parcă eram în miezul soarelui… Seara primeam aceeaşi mâncare sărăcăcioasă şi un codru mare de pâine făcută de noi. Eram atât de ostenit, încât aş fi mers direct la culcare, alături de ceilalţi copii şi oameni mari. Ca şi dincolo, nimerisem cu alţi doi copii în pat. Erau copii sărmani, dintre care unul era orfan. Mi-au povestit vieţile lor nefericite şi am plâns de mila lor. Mai ales a lui Traian, căruia îi muriseră ambii părinţi şi rămăsese pe drumuri de la şapte ani. Mă gândeam că, dacă va fi dat să ne mai vedem, să îi luăm la noi pe amândoi, să aibă şi ei un adăpost deasupra capului.

– Îi luăm, fiul meu, spuse morarul, cu ochii în lacrimi. Auzea şi nu-i venea să creadă cât de mult se schimbase Ionaş după călătoria în Spicul de grâu.

– Dar să vă povestesc mai departe. Pâinea făcută de noi era trimisă pentru hrana celor nevoiaşi, a bătrânilor şi a oamenilor singuri care trăiau undeva în alte cămări ale Spicului de grâu. Erau mulţi oameni sărmani şi trebuia să coacem sute de pâini pe zi pentru a ajunge tuturor. Dar nu conta, eram bucuros că pot face şi eu ceva pentru aceşti năpăstuiţi. Brutarul văzuse că eram cu totul schimbat şi era foarte mulţumit de mine. În cea de-a doua seară m-a luat lângă el şi chiar m-a suit pe picioarele lui.

– Ionaş, ia să vedem dacă eşti alt copil. Cum ţi se mai par hainele mele? Tot rupte şi murdare?

– Mă ruşinez de cele spuse de mine, nene Tudor. Ai avut dreptate când spuneai că sufletul trebuie să fie curat, nu hainele.

– Mai bine mai târziu decât niciodată, spuse brutarul. Tatăl tău, Vasile, o să fie mulţumit când va vedea ce flăcău îi trimit înapoi.

În cea de-a treia zi am muncit la fel de mult ca şi în primele două. Era cald, mă dureau mâinile, dar simţeam că sunt alt copil.

Seara, înainte de culcare, brutarul a adunat toată suflarea în brutărie, după ce fuseseră oprite cuptoarele. Nu ştiam de ce şi eram curios să văd ce se întâmplă. Erau acolo toţi. Şi căţeluşa, şi Gheorghiţă, până şi copiii cu care dormisem în pat în Cămara Sacilor de făină.

Nenea Tudor nu ştia cum să înceapă. Se fâstâcea şi se codea ca o fată mare. Până la urmă a zis:

– Oameni buni, v-am adus aici pentru că mâine de dimineaţă băiatul ăsta nou, Ionaş, fiul morarului, se va întoarce acasă. A făcut treabă bună la noi, în Spicul de grâu. A muncit, a fost ascultător, nu a făcut nazuri, cum făcea acasă la el, şi nu a supărat pe nimeni cu vorba. Ei, ce spuneţi, merită să se reîntoarcă acasă, la ai lui?

– Merită, merită! strigară toţi oamenii, în cor.

– Este acum alt om?

– Este un copil de toată isprava! spuse Gheorghiţă.

– Atunci să ne luăm la revedere de la el. Dar nu pentru totdeauna, pentru că se întâlneşte munte cu munte, dar om cu om.

M-au strâns la piept toţi oamenii din Spicul de grâu, iar copiii cu care am dormit în pat, prietenii cei mai apropiaţi, m-au îmbrăţişat cu lacrimi în ochi. Văzându-i cum mă laudă şi se mândresc cu mine, a început să îmi pară rău că urma să vin acasă.

În noaptea aceea m-am culcat ca de obicei cu noii mei prieteni, întrebându-mă cum aveam să revin acasă. Credeam că avea să vină cu mine căţeluşa sau Gheorghiţă. Peste noapte am visat că alunec pe un burlan mare, care mă ducea undeva, la rădăcina grâului. Alunecam şi, pe măsură ce mergeam mai jos, vedeam imagini din viaţa mea de până atunci. Nu erau amintiri cu care să mă laud. Îmi aduc aminte că am căzut la pământ de la mică înălţime, cu faţa în sus. Acolo m-aţi găsit voi, dar eram atât de slăbit, încât mi-a trebuit un timp până să îmi revin.

Tătucă şi mămucă, asta a fost călătoria mea în Spicul de grâu.

Vasile şi Măriuca stăteau pironiţi locului, fără să poată spune o singură vorbă. Acum înţelegeau şi ei rostul alegerii pe care copilul o făcuse la tăierea moţului: spicul de grâu.

Din acel moment, fiul morarului deveni cu adevărat copilul pe care Vasile şi-l dorise dintotdeauna. Era cuminte, iubitor, dar şi milos din cale-afară. Călătoria în Ţara Spicului de grâu îi folosise pentru a căpăta înţelegere pentru oamenii loviţi de soartă.

La o vreme, după reîntoarcerea lui Ionaş din ciudata, dar binecuvântata călătorie, la Moara din Vale îşi făcu apariţia căţeluşa, însoţită de trei pui dolofani, care fugeau după ea.

– Uite că am venit şi eu, părea să spună căţeluşa, privindu-l complice pe Ionaş. Numai ei ştiau prin câte trecuseră împreună.

Copilul o primi cu drag şi îi făcu, împreună cu tătâne-său, un adăpost călduros.

Nu mai trecu mult şi la Moara din Vale sosiră alţi oaspeţi: de data aceasta veneau dinspre lanul de grâu Gheorghiţă, fratele său, Marinică, şi Traian, copilul orfan. Ionaş îi primi şi pe ei cu braţele deschise, bucuros că îşi putea revedea şi primi în casă prietenii din Spicul de grâu.

Morarul nostru era în al nouălea cer. Dumnezeu îi dăduse tot ceea ce îşi dorise pe lume.

Grafică de Anca Smărăndache