Ramona Müller 
„Sunt și munți bătrâni, peste capul cărora vreme nu de veacuri, ci de sute și mii de veacuri, au curs puhoaiele revărsate din cer. Semeția munților a apus; văile s-au netezit. Sunt gârbovi, deși cu făptura tinereții, cioturi rămase din falnici stejari. Așa sunt Munții Măcinului în tinerețea cărora nu existau nici oameni, nici păsări. S-au înălțat când temelia Carpaților nu era măcar plămădită.” (Ion Simionescu)
Minunile din Parcul Național Munții Măcinului ne dezvăluie înălțimea dominantă a acestui masiv și anume, vârful Țutuiatul de 467 metri altitudine. Pornim pe traseul Greci – Valea Morsu – Vârful Țuțuiatul. Comuna Greci, situată în depresiunea de la baza muntelui, și-a luat denumirea de la vechii săi locuitori, grecii care buni gospodari, și-au întemeiat așezarea pe aceste meleaguri. Foarte buni agricultori, treceau des Dunărea pentru a-și vinde produsele care erau foarte apreciate de negustorii și cumpărătorii ce se întrebau ”De unde ai cumpărat toate astea?”. ”De la Greci.”, venea răspunsul foarte prompt. Și astfel, localitatea a căpătat acest nume. Ulterior, s-au adunat în acest spațiu turci, tătari precum și italieni atrași de magia granitului. Astăzi puțini italieni mai sunt cioplitori ”maeștri”. Cândva, înainte de primul război mondial italienii aveau străzi familiale, aceștia fiind ușor de recunoscut după eleganța vestimentației. Femeile se strângeau duminica, după slujba de la biserică și socializau în jurul unui ”Formento”, o băutură din grâu prăjit și cacao.
Parcurgem circa 1,5 kilometri printre gospodăriile țărănești și lăsăm mașina undeva la marginea satului, unde observăm și primele semne ale marcajului turistic aplicat pe pietre și colțuri de stâncă. Trecem printre ravene și ogașe și admirăm bordeiele vechi construite din chirpici, ceea ce înseamnă că se fac din ceamur. Pentru fabricarea acestuia se adună neamurile, vecinii și copiii tuturor.. Pământul galben umed se amestecă foarte bine cu paie, se fac cocoloașe cu care se ridică zidurile. Acoperișurile, cele mai multe poartă amprenta locului. Traversăm un tăpșan admirând printre copaci fragmentele de stâncă prăbușite din munte. Spre dreapta remarcăm cariera din care se exploatează granitul. Pădurea devine din ce în ce mai deasă, poteca urmând o zonă stâncoasă cu blocuri imense de piatră. Ajungem la un izvor captat cu apă rece și foarte bună. Conform inscripției de pe amenajarea de granit, realizată de frații Bruno și Anton Pastorici, în anul 1963, locul de popas îmbie la un scurt răgaz înainte de a urca pantele cele mai abrupte, către vârful acestui străvechi masiv granitic.
De la izvor, marcajul turistic ne călăuzește către Șaua Țuțuiatul, urcând o pantă destul de înclinată. Încântată, între două respirații și un ”pe loc repaus” observ în iarba scundă regina Munților Măcin, broasca țestoasă dobrogeană, ocrotită ca monument al naturii. Atentă la mișcările din exteriorul carapacei sale și la sunete, ne lasă să o fotografiem. După câteva minute de liniște se retrage destul de agil pentru o țestoasă bătrână în ungherele întunecate ale stâncăriilor… Întâlnim destul de multe persoane pe traseu, lucru îmbucurător: adolescenți puțin cam gălăgioși, familii tinere cu copii mici ce calcă serios bătrânul munte, prieteni pe traseul de cicloturism.
Ajungem într-un final pe vârf conduși de marcajul de creastă. Remarc oboseala ce pune stăpânire pe corpul meu și realizez că efortul depus nu este deloc neglijabil. Ne aflăm pe Acoperișul Dobrogei, la 467 metri, în zare se distinge localitatea Greci de la poalele muntelui. Vârful de fapt, constituie un punct de belvedere minunat, de unde se pot zări orașele Brăila și Galați, Dunărea și Culmea Pricopanului.
Izolați în penumbra legendarei delte acești munți oferă un peisaj unic prin diferența de nivel de 400- 450 de metri, prin culmile pietroase, crestele de granit și grohotișurile de la baza lor
Parcul Național Măcin protejează diverse specii de vegetație și faună, unice în România, dar și în Balcani. Nu ignorați frumusețile acestor munți ascunse în spatele unui zâmbet de granit!
