Ramona MüllerNe aflăm în vestul țării. După un traseu minunat prin Apuseni căutăm pensiunea Dorel Codoban din satul Lazuri pentru a înnopta. Ne pregătim și de sărbătorirea celor 63 de ani ai lui Dimi. Ne întâmpină o doamnă trecută de 70 de ani cu zâmbet de soare și privirea de cer. Ne cazăm într-o cameră spațioasă. Cobor ca să pregătesc masa. Cercetez locul cu de-amănuntul și rămân surprinsă de generozitatea spațiului dotat cu un ciubăr și saună. Terasa primitoare te îmbie să asculți liniștea și să te relaxezi admirând mica roată de apă ce se învârte sub pârâul care trece prin fața curții.
Ciocnim un păhărel de pălincă din partea casei. Suntem singuri în toată pensiunea. Doamna Floare ne ține companie. Începem să depănăm una alta. Tare rău îmi pare că nu am reportofonul la mine. Încep să scriu pe șervețele, pe orice bucată de hîrtie care îmi pică în mână despre isprăvile prin care a trecut și despre omul pe care l-a iubit.
– Eu sunt din Roșia. Omul meu a fost băștinaș după locul ista. L-am cunoscut când aveam 17 ani. Avem trei fete. Nu aveam bani nici de opinci. Munceam pe la bogați. În clasa a III-a tata m-a dat la un frate de al lui pe post de vaci, dar nu m-a trecut pe numele lui. Doar m-a tras de la școală. Mai târziu am făcut seralul. Fetele au făcut Liceul la Apele Române. Omul meu nu a venit o dată la mine să-mi deie bătută. Cel care dă în femeia lui dă de prost, că dară nu o da de deștept! Mie mi-a tăcut gura în fața bărbatului meu. Am văzut că este om de valoare. Îi plăcea să cânte și să joace. Nu puteam să zbor eu prin capul lui. Ca orice care umblă printre oameni a iubit foarte mult viața. Pe fete le-am împuns de la spate, ca să nu zgămoiască pamântul ca mine.
Îi sorb cuvintele. Mă gândesc că este mai kică cu doar 4 ani decât mama.
– Aici pământul era bogat. Când te chema un găzdăcoi să muncești la el, te bucurai că aveai ce pune pe masă. După mila lui Dumnezeu primeai o brădie de grâu. Au fost vremuri grele. Dacă munceai două săptămâni, primeai doi saci de grâu. De multe ori nu găseai pită în prăvălii. Bogătanii vindeau noaptea ca să nu se știe, să nu îi prindă partidul.
Mai iau trei șervețele pentru a transcrie câteva idei din numeroasele care vin în cascadă.
– Bărbată-meu făcea legători de la 7 dimineața la 2 noaptea (snopi de grâu). Mergea în satul vecin. A mers săracuʹ. Parcă era pus doar să îi îmbogățească pe găzdăcoi. Ungurii au fost mai deștepți și s-au așezat acolo unde au fot pământurile mai bune. Românul a scos pietre din pământ ca să îl facă să rodească. Aici nu au fost sași. Am muncit mult. La om iî trebe pământ. La pământ îi trebe om.
Apoi gazda noastră cu ochii în lacrimi ne povestește cum a murit în 2012 soțul ei, Dorel Codoban.
– Viața este simplă, doar noi ne-o complicăm! Merită să trăim pentru dorințe realizabile! Nici să naște tăt odată, nici nu moare tăt odată! Dacă nu era asistenta nu cred că puteam să trec prin așa ceva. În 15 minute Dorel s-a stins.
A doua zi dimineață când fuioarele de ceață împletesc visele nemărginite vizităm atelierul lui Dorel Codoban. Puțină lume știe că vioara cu goarnă, instrument specific județului Bihor și mai ales regiunii pădurii craiului, este foarte asemănătoare celei patentate de Augustus Stroh, de origine germană în 1899. Curios este faptul că, după unele surse, la data la care a fost brevetat, instrumentul era deja răspândit și utilizat în Transilvania.
În graiul local, viorii cu goarnă i se spune higheghe cu tolcer, din limba maghiară, vioară cu pâlnie. Specifice ei sunt: absența cutiei de rezonanță, capsula asemănătoare celor de patefon și goarna care are rolul de amplificare a sunetului. Aceasta este cea care creează și sonoritatea deosebită caracteristică instrumentului, sunetul metalic. Meșterul lutier a construit peste 2500 de viori. Multe dintre ele se găsesc în Austria, Germania, Ungaria și America. Primele viori le-a construit din corzi din mațe de oaie, împletite cu fuiorul de la furcă. Lemnul însă a fost mai greu de găsit. A descoperit lemnul necesar în ținutul Harghitei, dincolo de munți, într-o vale numită Valea Italianului. Acolo italienii au descoperit de peste 300 de ani ecoul pădurii românești. Ulterior valea a primit numele de Valea Viorilor.
Gazda noastră ne spune că la început soțul ei a început să cânte pe la 15 ani hore țărănești. Cu banii câștigați prima dată a cumpărat o pătură. Erau atât de săraci încât aveau doar saltele de paie. La 20 de ani a văzut și a ascultat prima dată o vioară cu goarnă în Iugoslavia. De atunci visul său a fost să fabrice și să cânte la un asemenea instrument. Dorel Codoban a știut, a văzut și a cunoscut totul despre acest instrument. Și-a dorit să fabrice vioara cu goarnă după funcționalitatea unui gramofon și să fie ușor. Lemnul de paltin era tăiat și lăsat la uscat doi- trei ani. Dacă nervurile erau paralele, bucățile de lemn se transformau viori. Dacă nervurile se strâmbau, deveneau lemn de foc. Cu dalta cioplea tiparele din formă brută astfel încât, după ce șmirgheluia săptămâni întregi, obținea un finisaj deosebit ,iar produsul cântărea doar 200-300 de grame. „Și într-o noapte, ce m-am gândit? Ia să iau eu o vioară, și s-o altoiesc cu un patefon! Prima dată nu mi-a reușit, că nu știam cum să fac. Nu știam cum să pun diafragma de patefon, dar nu m-am lăsat. Noaptea nu dormeam, lucram la lampă. Așa am făcut primul model. L-am scobit dintr-un butuc de lemn. și i-am pus o pâlnie tăiată dintr-o trompetă de pionieri, și câteva piese de la un patefon ce mi-l dăduse un vecin.” (Formula As 2010)
Admirăm atelierul care conține multe elemente componente: tiparele de lemn, capacele de membrană, foi de tablă etc. Lutierul colinda piețele de vechituri pentru a căuta ceasuri rusești, gramofoane vechi și alte elemente necesare construirii viorii cu goarnă. Soția sa ne spune că avea în Negreni un service pentru viori. Cei care aveau nevoie de reparații la viorile făurite el, apelau tot la meșterul constructor, având astfel posibilitatea de a schimba componentele când acestea se stricau. O vioară se putea vinde și cu 10 000 de euro. Dar lucrul cel mai important este că zeci de mii de oameni l-au ascultat și alte câteva sute de tineri au învățat de la el meșteșugul de a construi și arta de a cânta la vioara cu goarnă. În ultimii ani de viață Dorel Codoban a predat tehnica muzicii la Liceul de Muzică și Arte Plastice din Oradea. În momentul în care, prin vibrația membranei metalice ia naștere sunetul, acesta va fi amplificat în interiorul trompetei și, printr-o poziție adecvată a interpretului, el va fi direcționat spre grupul de ascultători. Față de alți lutieri, se pare că viorile lui au un sunet cu o sensibilitate aparte. A dus cu el în mormânt multe secrete despre meșteșugul higheghii. Din cauza multiplelor schimbări din lumea satului, tradiția nu mai prezintă un interes prea mare. Evenimentele în comunitate sunt din ce în ce mai rare, muzicanții tradiționali sunt solicitați din ce în ce mai puțin, așadar, „hididișii” și instrumentele lor nu se află astăzi în cea mai bună situație.
Floare Codoban ne arată o fotografie de la unul din multele evenimente la care au participat împreună. Amândoi sunt îmbrăcați în costume populare. Fotografia este făcută prin 2010. Floare Codoban a țesut zeci de ani ștergare și costume populare. Mă izbește cât de mult seamănă chipurile lor. Alungite și senine, solare ca gutuile pe care Dorel le-a îndrăgit foarte mult. Semănau cu viorile lui. Zâmbetele lor nasc liniștea dinlăuntrul viorii. Nu pot să nu compar chipurile lor cu cele două goarne atașate viorii. Vioara cu două goarne este creația lui Dorel Codoban. Surâsul lor este unic. Fericirea, bună dispoziția și încrederea unui trup și suflet comun răzbat din mica poză pe care o privesc nesătulă. Dragostea simplă, străveche și sănătoasă răsună într-o vioară cu două inimi și un singur destin pe un singur arcuș.
Aflăm că a creat doar patru viori cu două goarne. Una se găsește la atelier, alta a fost cumpărată în Gara de Nord de către Mihai Mălaimare. Celelalte două au luat drumul străinătății. În 2011 Muzeul de instrumente muzicale din Bruxelles îi alocă bihoreanului lutier un spațiu, în care este expusă și o vioară cu două goarne. Al doilea exemplar se pare că se găsește în Seattle, SUA. Un grup de cântăreți country a adaptat muzica lor pe sunetul acestei viori cu dublă goarnă.
Îngerii din rai cântă acum și la vioara cu goarnă a lui Dorel Codoban.
Pe lista de valori imateriale necesară introducerii Roșiei Montane în Patrimoniul UNESCO se află vioara cu goarnă din aceste locuri. Mai mult decât un simplu lăutar popular, Dorel Codoban a însuflețit scena regiunii transilvănene a Bihorului. Mândria acestui om este modestia lui. Ca el sunt mulți. Sunt acei români care prețuiesc cu adevărat sentimentul de casă și vatră. Sunt acei români care își continuă viața prin ceea ce au lăsat moștenire familiei și culturii neamului lor.
În amintirea sa în fiecare an se organizează Festivalul Național al Viorii cu goarnă Dorel Codoban.
Și când te gândești că totul a pornit de la o pensiune unde ne-am cazat…
Ne luăm Rămas-Bun de la Foare Codoban și de la Vioara cu două inimi! Ne face discret cu mâna ca și cum soțul ei din altă lume ar mângâia gutuia de paltin care încă mai cântă și strălucește a colinde!
