Literatura de azi 
Note și impresii din timpul unui pelerinaj la mânăstirea Putna cu istoricul Nicolae Iorga
de
preot Florian Stănescu-Gighera, misionar al județului Vâlcea
1. Un vis împlinit în primăvara vieții mele – PUTNA!
De mult doream să văd mânăstirea Putna, să-mi calce piciorul pe acele străvechi locuri istorice care-mi învăpăiau sufletul încă din clasele elementare, să mă închin la altarul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, să îngenunchez lângă mormântul său și să mă rog cu fior duhovnicesc. Dorința mea însă nu putea fi adusă la îndeplinire, căci, născut fiind la gura Jiului era prea mare saltul până la mormântul slăvitului Voevod. Nu aveam atâția bani ca să străbat special țara, de la o margine a ei la alta. Cum aș fi putut oare să zbor din Lunca Dunării în Țara Fagilor? Prin vrerea bunului Dumnezeu a fost totuși cu putință. Ocazia mi s-a ivit prin plecarea mea la studii universitare în Bucovina, iar momentul care a venit peste mine acolo a fost ținerea congresului anual al Ligii Culturale în metropola Bucovinei, sub președinția marelui cărturar al neamului românesc, istoricul Nicolae Iorga, în primăvara anului 1935.
Eram student în anul I la Teologie.
Florian Stănescu, student în anul I
Era o zi de mai când mințile luminate ale românilor bucovineni l-au primit cu dragoste și admirație pe profesorul Iorga. Am fost de față și eu la primirea lui în gară, cu flori și cu urale. M-am învălmășit în cortegiul festiv, în străbaterea străzilor orașului universitar Cernăuți și am urmărit cu viu interes dezbaterile congresului, în sala Teatrului Național. În sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena, 21 mai 1935, dis-de-dimineață înainte de a se auzi toaca de utrenie, congresiști și congresiste printre care ne-am strecurat și noi, studenții, am plecat cu trenul în pelerinaj la Putna.
2. Pe drumul mânăstirii
O dimineață răcoroasă de mai ne înviora cu parfumul florilor de salcâm. Mi-o aduc aminte și acum, la zece ani de atunci. Gara era împodobită cu verdeață, cu flori și tricolor. Fanfara spintecă văzduhul, trenul pornește în strigăte de veselie tinerească. Pe fețele tuturor citești neastâmpărul și nerăbdarea de a ajunge ca gândul la mânăstire. Cântece studențești și populare întrețin mersul trenului, în cadența inimilor care zvâcnesc voioase: „Pe-al nostru steag e scris unire”, „Gaudeamus igitur” și altele. De la fereastra vagonului măsor cu ochii zarea spațiului bucovinean, lavaliera îmi flutură ca o elice, părul mi se răvășește, iar o dată cu el gândurile mă duc departe… După patru ore de călătorie domoală, trecând pe lângă Dumbrava Roșie, prin Adâncata și prin Rădăuți, trenul se oprește în gara Putna.
3. Putna
…Visul meu din copilărie, iată-l împlinit. Bătrâni cu plete cărunte – români neaoși coborâtori din arcașii lui Ștefan, copii de școală elementară din satul Putna primeniți în straie de sărbătoare și multă lume de toată mâna se găsesc grupați pe peronul neîncăpător al micuței gări, pentru a face o primire plină de simpatie marelui om care a dus faima României departe, peste hotarele țării și însoțitorilor săi atât de numeroși. Coborâm salutând pe cei care ne-așteptaseră. Ne încolonăm fără zăbavă și pornim în sunetul fanfarei cu Iorga în frunte, ca și cum ne-am găsi în procesiune cu un patriarh. Un fior ca un curent electric ne umple de emoție: mergem la mormântul lui Ștefan cel Mare „care seamăn pe lume nu are”! Sufletul meu se găsește în sărbătoare. Până la mânăstire, firea înconjurătoare ne vrăjește ca într-un basm. O lume a brazilor. Am admirat brazii din ținutul bănățean, mi-au plăcut munții Ardealului pe care cu nesaț îi străbătusem câțiva ani mai înainte, dar am rămas înmărmurit când am intrat în codrii Bucovinei. „Dulce Bucovină, veselă grădină!” Am înțeles atunci de ce iubește românul firea care îl înconjoară, de ce „codrul e frate cu românul”. Am înțeles că avem o țară binecuvântată de Dumnezeu cu frumuseți neîntrecute.
…Iată-ne la poarta mânăstirii. Iorga se oprește și o dată cu el, ca la comandă, tot convoiul. Călugării de la Putna îl primesc pe marele învățat cu pâine și sare, așa cum e obiceiul să întâmpine popoarele pe regii lor. Mânăstirea e așezată în loc fermecător. Pe piscuri brazii se împreună cu cerul, între brazi o poeniță, în poiană mânăstirea. În mânăstire mormântul „Atletului lui Hristos”.
Intrăm în curtea mânăstirii Putna, înconjurată cu zid ca o cetate. Mai înainte de a trece pragul bisericii dintr-un îndemn tainic descoperim ce înfrigurare ne cuprinde sufletul, iar mintea ne clocotește. Oare unde ne aflăm?
Profesorul Nicolae Iorga – astăzi el însuși adormit întru Domnul – trece cutezător pragul bisericii mânăstirii ca unul căruia nu pentru întâia oară îi călca piciorul printre mormintele voevodale de la Putna, multe la număr. În cartea sa „Românismul în trecutul Bucovinei”, București, 1938, Nicolae Iorga scrie cum a sărbătorit odată Paștele la Putna, înainte de primul război mondial: „Eu așteptam pe Ștefan să învie, să învie o clipă în inimi cu solie de viitor, cu solie bună de dreptate pentru cei ce sufăr, cu solie bună de strămoș și părinte, înconjurat de heruvimii nădejdii cu aripile aurite. Să iasă o clipă, fără sabie, fără paloș, cu mâinile bătrâne întinse pentru binecuvântare și să curețe toate temerile, toate nesiguranțele, toate sfielile, deschizând floarea de aur a idealului.”
4. MORMINTELE DIN MÂNĂSTIRE
Pășim sfioși după el. Ca întotdeauna eu sunt cu carnetul și cu creionul în mână. Iau seama cercetător în toate părțile, ascult explicațiile răsunătoare ale Profesorului, gândesc la ceea ce a fost odinioară fiecare dintre cei ce se odihnesc aci și scriu:
Inscripțiile – scrise toate în limba slavonă. Profesorul Iorga, știutor al atâtor limbi din lume, ne dă explicații din belșug. Dacă îl mai întrebăm, peste cele ce singur spune, răspunde binevoitor.
Explicațiile lui nu se mărginesc numai la sumedenia de morminte istorice, ci se răsfrâng și asupra picturii și istoricului mânăstirii Putna.
5. LÂNGĂ MORMÂNTULUI LUI ȘTEFAN CEL MARE. PARASTASUL
Mormântul cel mai de seamă dinăuntrul bisericii mânăstirii Putna este al ctitorului, adică al Domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt. I s-a îngrijit un mausoleu. Și iată, lângă acela ne găsim noi, pelerinii veniți cu Iorga. Este mormântul reînvierilor naționale, simbolul românismului de totdeauna și pretutindeni! Iată mormântul a cărui umbră străbate zguduitor istoria neamului românesc de patru sute și mai bine de ani încoace! E mormântul lângă care au îngenuncheat cu pietate pelerinii tuturor timpurilor. Mormânt voevodal și sfânt.
…Lângă acest mormânt au îngenuncheat miile de pelerini în anul 1871 de Sfânta Marie, ziua hramului mânăstirii, când studenții români de la Viena, în frunte cu Eminescu și Slavici, au organizat un pelerinaj la Putna, cum nu s-a mai pomenit, cu ocazia împlinirii a patru sute de ani de la sfințirea mânăstirii. (…) Lângă acest mormânt s-a plecat toată suflarea românească și la 2 iulie 1904 când s-a făcut pomenirea a patru sute de ani de la moartea lui Ștefan. Pelerinajul de atunci a fost impunător ca și cel din 1871, pornind de această dată din partea Ministerului Instrucțiunii Publice condus de Spiru Haret. Nicolae Iorga a scris atunci mai multe articole, mai ales despre albumele și cărțile ce urmau să se tipărească cuprinzând viața și faptele domnitorului de la Putna. Profesorul de istorie, cu care acum mă găseam și eu pe acel loc de pioasă aducere aminte, arăta ce anume ar fi potrivit cu ocazia acelei pomeniri și ce nu, în gândurile de bine ale atâtora. (…)
Poetul Șt. O. Iosif, tot cu acel prilej de mai înainte, a compus poezia sa jalnică, despre moartea lui Ștefan, așa cum și-a închipuit-o el în clipa în care sufletul îi tremura lângă mormântul voevodului (…) Lângă mormântul lui Ștefan aprind și eu o lumânare, cu mâna tremurândă de măreția clipei. Îmi plec genunchii și stau în reculegere un minut, două. Prin minte îmi trec Putna și Ștefan, cu tot ce înseamnă locașul și voevodul pentru istoria patriei mele: războinic pentru apărarea gliei și a credinței, mânăstiri cu odoare și moșii, cu mitropoliți și moaște de ctitori, legende și pomeniri care toate laolaltă au adăugat evlaviosului Domn supranumele de „cel Sfânt”!
Ascult apoi parastasul ocazionat de venirea noastră la mânăstire, pe care îl slujește starețul Atanasie Prelipceanu și alți călugări putneni. (…)
Sunt cu fața spre catapeteasma altarului mânăstirii Putna care a fost marcat de săgeata lui Ștefan, oprită în locul acesta când s-a luat la întrecere cu arcașii săi. (…)
Iorga, în ținută nemișcată – ca o sentinelă în timpul unei ceremonii – ascultă parastasul.
El respectă morții și cultul lor.
Peste trei ani după despărțirea de la Putna, îl voi vedea pe Iorga plângând și cu batista ștergându-și lacrimile la parastasul din biserica din Vălenii de Munte, slujit la aflarea veștii că Regina Maria a murit.
6. STATUIA LUI EMINESCU
La părăsirea mânăstirii trecem iarăși pe lângă bustul poetului Mihai Eminescu despre care în nenumărate ocazii l-am auzit pe Iorga spunând că este cel mai mare poet al românilor.
Acest bust, așezat lângă altarul mânăstirii, în curte, l-au instalat studenții în 1926, în amintirea pelerinajului din 1871. Mai târziu a fost reparat și dezvelit cu deosebită cinste în toamna anului 1935. Privind la Eminescu, multe porunci naționale îți vin în minte.
7. LA CHILIA LUI DANIIL SIHASTRU
(…) pe vremea lui Ștefan cel Mare trăia un călugăr, numit Daniil, care viețuia departe de lume, retras, într-o chilie săpată într-o stâncă, unde se mai vede și o altă săpătură cu trei despărțituri, ca o bisericuță. Ducând viață singuratică, în post și rugăciune, i se mai zicea „sihastru”. La acest călugăr, temător de Dumnezeu- se zice- a mers Voevodul Ștefan, în urma unei bătălii pe care o pierduse, ca să-i ceară sfat dacă e bine sau nu să închine țara dușmanului. Găsindu-l tocmai în timpul rugăciunii, sihastrul l-a poftit pe domnitor să aștepte până-și termină ruga. Chemându-l apoi înăuntru și ascultându-i păsul, l-a îndemnat să nu închine țara, ci să adune oaste ca să pornească din nou la bătălie ori să lase cârma în mâinile altuia dacă el nu se mai simte în stare. Tot Daniil Sihastru l-ar fi pus la cale să zidească pe aceste locuri o biserică mare și frumoasă. Așa că, după îndemnurile lui s-ar fi ridicat Putna. Chilia lui Daniil se vede și astăzi, la depărtare de vreu doi kilometri înspre răsărit de mânăstire. O vizităm și ni-l închipuim pe sihastru la rugăciune, așa cum l-a găsit Ștefan.
Cu acest punct, pelerinajul nostru la Putna s-a sfârșit.
***
„De acolo, la Humor, la Voroneț și la Moldovița unde am surprinderea de a găsi o mânăstire de maici foarte bine ordonată în chiliile refăcute”, scria Iorga în memoriile sale. Nu l-am mai putut însoți pe marele istoric în vizitarea celorlalte frumoase mânăstiri bucovinene, din pricină că trebuia să-mi trec examenele universitare din anul întâi chiar în zilele acelea. Rău mi-a părut că am pierdut ocazia, dar chiar și așa am fost pe deplin mulțumit că am fost la Putna.
Am publicat impresiile mele în ziarul „Jurnalul” nr. 213 din 5 iunie 1935 care apărea în Craiova, cu titlul „Impresii din Bucovina: pelerinaj la Putna”.
…Nu mi-a călcat piciorul la Sfântul Munte Athos, unde trimiteau voevozii români danii în decursul timpului. N-am fost nici la Ierusalim, pe pământul pe care a călcat piciorul Mântuitorului Hristos, dar am fost la Putna și m-am înnoit duhovnicește, căci „tot pământul este al Domnului!” Clipe mari am trăit! (…)
Sufletul meu s-a recules la Mausoleul Mitropolitului Andrei Șaguna din Rășinari, lângă mormântul lui Mircea cel Mare și al Maicei Teofana, mama lui Mihai Viteazul din mânăstirea Cozia, sub acoperământul căreia am rostit predică de proslăvire a celor îngropați acolo. M-am plecat cucernic lângă mormintele „nemuritorilor” din Cripta Regală de la Curtea de Argeș, am zăbovit cu gândul lângă tigva lui Mihai Viteazul din mânăstirea Dealului lângă Târgoviște.
Pretutindeni am simțit Patria contopită cu Biserica.
Dar nu mă sfiesc să spun că parcă pe nicăieri sufletul meu nu s-a scăldat duhovnicește mai mult decât la Putna.
Florian Stănescu, preot în parohia Muereasca de Jos, județul Vâlcea și – din timpul studenției – jurnalist amator la „Neamul Românesc” (până în 1940), „Jurnalul”, „Gorjeanul”
