Umerii panglicii de argint

Să simți respirația deasă a pădurii și călcâiul frunzei suspinând în măreția pădurii înseamnă să iubești muntele.

Pornim pe traseul marcat cu cruce roșie: Stațiunea turistică Durău (780 -800 metri) – Poiana Viezuri (1189 metri) – Cascada Duruitoarea (1250 metri). Aflată în Parcul Național Ceahlău, cascada Duruitoarea completează prin frumusețea sa naturală magia acestui tărâm plin de legende. În proporție de circa 80% drumul pitoresc al muntelui trece prin pădure, o pădure tânără, ținând cont de faptul că la începutul secolului trecut aici nu exista vegetație forestieră.

Am fost impresionată de vigoarea și sănătatea brazilor înalți de aproape 20 de metri cu rădăcinile tentaculare croșetate într-un uimitor labirint pedologic. Poteca urcă și coboară pe pante mai mult sau mai puțin înclinate ca într-un montagne russe arborescent .

Puzderie de oameni, de tineri, de cupluri și grupuri cu copii… eu iubesc oamenii și motivația lor de a străbate muntele. Însă muntele ți se destăinuie în tăcere. Doar așa simbioza dintre munte și om poate funcționa. Oamenii se salută între ei, își dau binețe, fie ca sunt turiști locali sau străini. Regula de aur a muntelui este liniștea, nu strigăturile în jargon și chiotele cu ecou. Există o disciplină montană ce trebuie respectată.

Traseul de dificultate medie este accesibil tuturor categoriilor de vârstă. Hidratarea este importantă, iar necesitatea unei sticle cu apă esențială. Așteptăm de fiecare dată ca grupurile zgomotoase să se îndepărteze de noi. La un moment dat, pierdem indicatoarele din câmpul vizual. Alături de noi, un tată împreună cu un puști de 12-13 ani urcă îndrăzneț. Intrăm în vorbă și remarc bunul simț al copilului, care ascultă de indicațiile părintelui. Ne reluăm cărarea pe direcția cea bună traversând câteva pârâiașe, semn că umiditatea solului crește. Pe ultima porțiune avem parte de o coborâre mult mai accentuată. Un sunet fremătând străbate adâncurile pădurii.

Urmăm liniar pânza de apă alb-strălucitoare și deodată în fața noastră se desfășoară Duruitoarea. Situată în Valea Pârâului Rupturii, cascada se revarsă peste conglomeratul rotund al stâncii. Curge nestingherită și liniștită, neavând un debit prea mare. Ca o panglică argintată desfășurată în două spirale de la 25-30 de metri înălțime, căderea de apă mușcă din baza abruptului unde își surpă mișcările baletului acvatic.

Poposim în locul special amenajat cu băncuțe și mese din lemn, așteptând ca mulțimea pestriță să se rarefieze.

Ne dăm rucsacurile jos și ne așezăm pentru a ne potoli foamea. Urcând agale, dar nu foarte greu, o doamnă cam pe la 60 de ani, ajunge lângă noi:

– Merită foamea, nu-i așa, după acest traseu!?

– Absolut, dar merită și peisajul!

Imortalizăm feeria serpentinelor de apă ce încearcă să domolească stâncile. Partenerul doamnei apare și el gâfâind, cu haina pe umeri și sticla de apă goală.

-Am citit și am văzut la tv că nu este indicat să bei apă de la munte…

-Nu-i așa, afirmă un tânăr abia sosit și el. Uitați sticla asta cu etichetă de Aqua Carpatica, despre care se spune că este cea mai pură apă din România. Este un fals. Îl cunosc pe directorul societății și îmbuteliază doar apă normală. O apă de munte, indiferent dacă și urșii au poluat-o, tot este mai pură decât oricare apă.

-Sunt de acord! Se spune că o apă dacă a trecut prin trei pietre e cea mai curată, menționez și eu destul de hotărât.

– Lasă, dragă! Îți dau eu apa din rucsacul meu și eu voi bea apă din cascadă, concluzionă doamna turistă. I-am analizat gesturile și limbajul non-verbal și am stabilit în sinea mea că era obișnuită cu potecile montane.

Ne-am luat rămas bun și am pornit pe drumul de întoarcere, de această dată pe traseul marcat cu cruce albastră. Pădurea mai rară, față de versantul celălalt, înfiora prin liniște. În sfârșit, singuri. Doar un cuplu tânăr, oarecum îngrijorat ne-a cerut informații despre direcție, deoarece GPS-ul telefonului indica o lungime cu 10 km mai mare. Spre surprinderea noastră, traversăm cel puțin 7-8 ravene, unele destul de abrupte.

Legendele cântă prin fiecare copac. Înțeleg magia acestui munte și refrenul hipnotic. Ceahlăul te provoacă și te binedispune. Uneori nu suntem pregătiți și nu putem duce câtă frumusețe ne oferă MUNTELE. Alteori, asemeni cascadelor, aruncăm poverile din noi pentru a ne dezveli adevărata personalitate. Sângele verde și sângele pietrei curg în tăcere, în tăcerea muntelui.

(foto din arhiva personală)