Ramona Müller 
Paşii ne poartă până la Mănăstirea Pietroasa, din Borşa, aflată la poalele Masivului Rodnei. Privesc în sus. În sfârşit sunt aproape de cel mai înalt munte din Carpaţii Orientali. Mi-am dorit de foarte, foarte mult timp. Este ora 7 dimineaţa. Este Duminica Floriilor. Lăsăm maşina în parcarea imensă din faţa porţii. Ne întâmpină un domn cu care intrăm în vorbă despre traseul spre Lacul Iezer şi staţia meteo. De obicei, noi mergem în fiecare duminică la biserică. Suntem catolici. Dar de câte ori vizităm un lăcaş de cult, intrăm şi ne rugăm. Lucrul pe care l-am făcut şi acum. Linişte şi munte. Senin şi flori. Inima îmi pleznește artezian. Oriunde privesc, ochiul şi sufletul mi se umplu de primăvară, cu toate că zăpada puţin mai sus este de 2 metri.
Mănăstirea se află pe un platou la 1 000 de metri altitudine. Terenul a fost donat de o familie cu 9 copii, din care 5 fete sunt călugăriţe. Una dintre ele e devenit maica stareţă. Stavrofora Ioanichia Timiş îşi împarte traiul monahal alături de două surori de sânge în acest mirific ţinut. Li se alătură alte unsprezece măicuţe în acelaşi trai duhovnicesc. Viaţa obştii monahale împrumută din înaltul cerului părintesc curcubeul smerit al rugăciunii, iar din streaşina duminicilor frânge hotarele nemărginirii. Numele mănăstirii provine de la Pietrosul Rodnei, cel mai înalt vârf din ramura orientală a Carpaţilor româneşti (2303 metri).
Borşenii sunt oameni harnici şi credincioşi. Majoritatea se întoarce din străinătate pentru sărbători. Părinţi care vin cu copii lor, cu mic mare, adulţi sau adolescenţi, tineri şi bătrâni se adună pentru a primi binecuvântarea, Trupul şi Sângele Domnului. Tezaurul viu al Maramureşului îl reprezintă lemnul şi tradiţiile. Biserica de lemn situată în mijlocul peisajului mirific atrage atenţia în mod spontan. Este o biserică specifică din lemn cu turlă înaltă acoperită cu draniţă (scândurele subţiri de lemn din brad), în stil maramureşean. În faţa acestei biserici se află clădirea care cuprinde trapeza şi bucătăria, cele două ateliere de pictură şi croitorie, iar la ultimul etaj chiliile măicuţelor.
În Duminica Floriilor, razele de aluat cresc în pâinile maramureşene. Florile de pită cresc în credinţă şi în arborele genealogic. Pâinile trebuie mâncate de toţi membrii familiei, pentru a fi împreună şi pe lumea cealaltă. Ramurile de salcie sfinţite protejează casa şi ograda de rele. În Joia Mare nu se pune pământ, nu se ară, nu se iese cu animalele la câmp, nu se spală haine şi aşternuturi, nu se ţese, nu se toarce şi nu se taie.
Înfloreşte natura. Înfloresc oamenii. În post, în unele regiuni ale Maramureşului oamenii nu poartă haine noi sau colorate în culori vii, iar roşul este strict interzis în veşminte. Îmbrăcămintea este modestă, în culori cernite, abia în noaptea Învierii hainele noi sunt scoase pentru marea sărbătoare. Un alt obicei specific zonei este aprinderea unui foc mare în faţa casei, după ce se împart ouă crude vecinilor. Acest lucru simbolizează încălzirea sufletelor celor trecuţi în lumea celor veşnici. Ouăle înroşite în Joia Mare sau în Vinerea Mare sunt asociate cu jertfa Mântuitorului. Dar nu numai roşul este reprezentativ pentru această regiune. Şi celelalte culori au semnificaţii importante. Negrul reprezintă suferinţa Maicii Domnului în momentul răstignirii lui Iisus. Galbenul înseamnă soarele, iubirea lui Dumnezeu, iar albastrul semnifică speranţa Învierii. Tratate cu ceară şi împodobite cu diverse motive florale şi religioase, ouăle sunt trecute prin culoare naturală, obţinută din coji de ceapă, scoarţă de copac sau alte procedee moştenite din moşi strămoşi. Pasca se coace din cea mai bună făină, ou şi brânză, deasupra acesteia din fâşii împletite de aluat se formează o cruce. Postul negru se ţine în Vinerea Mare de către cei mai credincioşi, care nu beau apă şi nu mănâncă decât după apusul soarelui.
În Duminica Învierii, dis-de-dimineaţă, se pune într-un vas apă rece, un ou roşu, un ban de argint şi se spală cu această apă pe faţă toţi membrii familiei, începând cu copiii. Se spune că acest ritual are menirea de a te face roşu în obraji ca oul, adică sănătos, şi pentru a avea belşug restul anului sau pentru a te curăţa de păcate şi de rele. În prima zi de Paşte, primul aliment, prima îmbucătură trebuie să fie sfinţite, pentru a curăţa organismul şi pe interior.
Pe lângă faptul că primul care trebuie să treacă pragul casei trebuie să fie bărbatul, tot acesta este cel care trebuie să servească pe fiecare membru al familiei cu acel Paşti, după care se trece la mâncare. Capul casei este cel care ciocneşte primul oul, îl taie felii, din care vor mânca toţi cei ai casei. Capul familiei poate fi cel mai vârstnic bărbat. Prima zi de Paşte se sărbătoreşte acasă, cu familia. Vizitele încep a doua zi.
Pe uliţele Maramureşului, cetele de oameni îmbrăcaţi în straie populare, cu lumânările aprinse şi desagile pline de bucate sfinţite sunt un tablou viu al României noastre de azi.
Oul roşu se pune la fereastră. Dacă până la Înălţarea Domnului oul crapă şi face viermi, casa este apărată, iar familia este fericită. Înseamnă că acea casă va avea belşug şi tihnă. Sacrificarea Mielului era practicată numai de bărbaţi sâmbăta.
Învierea Domnului reprezintă un moment important pentru creştini. Sărbătoarea se numeşte „Paşti” după cuvântul grecesc ce înseamnă „trecere”. La evrei, cuvântul Pascha (pesah) înseamna trecere, fiind sărbătoarea anuală a azimilor fiind instituită de Moise şi însemna trecerea, în amintire trecerii evreilor prin Marea Roşie şi a eliberării lor din sclavia egipteană. În limba greacă, luat în sens strict creştin, înseamnă trecerea Mântuitorului de la moarte la viaţă.
Se spune că ciobanii, care nu pot părăsi turmele, văd de pe munte cum oamenii primesc lumina şi atunci iau un mugur de brad şi îl mănâncă, aşa cum ar lua anafura de Paşti – pasca.
Lumânarea de la Înviere se păstrează tot anul şi se aprinde atunci când este vreme rea sau dacă omul are necazuri.
Oul reprezintă simbolul fecundităţii, iar la creştini oul îl reprezintă pe Creator cu tot ce conţine în sine. Una dintre legendele referitoare la ouăle roşii face referire la cina împărătească. La trei zile după răstignirea Mântuitorului, împăratul a spus că Iisus va învia atunci când cocoşul care era gătit va cânta şi ouăle de pe masă vor deveni roşii. Imediat aceste lucruri s-au întâmplat. O altă variantă relatează cum pietrele aruncate în Mântuitor s-u transformat în ouă roşii. Se mai spune că Dumnezeu l-a prins în lanţuri pe Lucifer, pentru ca acesta să nu poată ieşi din iad. În fiecare an, îşi roade lanţurile şi încearcă să scape. Când se apropie Paştele, de fiecare dată Lucifer întreabă dacă sus se mai fac ouă roşii. Atunci când aude că da, lanţurile de întăresc din nou şi procesul se reia. Atât timp cât tradiţia oului roşu va dăinui, binele va triumfa întotdeauna, iar răul nu va putea învinge.
Aripa iubirii vindecă rănile. Soarele aşteaptă întoarcerea acasă. Fiecare suntem o fereastră în veşnicia pământului. Bat clopotele în Maramureş.
– Hristos a Înviat!
– Adevărat a Înviat!
