Ruginiul din pântecele pământului

„Fericirea n-o descoperi când ai realizat ceva, ci înainte , când îţi dai seama că vei atinge acel ceva.” (Kilian Jomet)

Dacă ţi-e sete de natură şi foame de frumos, te invit să cauţi sentimentul de plenitudine la noi în ţară!

O minune poate ţine trei zile, dar Racoş, un sat modest cu mai puţin de 3500 de locuitori, din comuna braşoveană cu acelaşi nume, are în teritoriul său trei minuni, care există de mult timp. Trei minuni, care parcă împlinesc şi împletesc destinul rural cu cel al reliefului şi genezei acestui sfânt pământ, pot fi cunoscute într-o zi. Mi se pare un plai de legendă, parcă uitat de timp în acelaşi timp în sine! Cele trei minuni de relief, de hidrologie, geologie şi geomorfologie sunt:

• Cariera de bazalt – Coloanele de bazalt
• Cariera Brazi – Lacul de smarald
• Cariera Hegheş – Vulcanul stins de la Racoş

Pentru că pe fiecare milimetru pătrat de suflet am fost impresionată până la extaz, voi povești, pe rând, despre fiecare obiectiv în parte.

Coloanele de bazalt sunt mândre, sunt ELE… de departe nu par atât de impresionante, dar cu cât te apropii ai senzaţia că timpul încremeneşte în clepsidră. Este fabulos acest respiro temporar pe care ţi-l acorzi! Este uimitor cum în tine se nasc sentimente febrile, ca şi cum ai lua naştere la facerea Pâmîntului! Eram acolo, la 50 de metri distanţă, şi deodată coloanele se înalţă triumfătoare, dându-mi voluptatea columnelor greceşti solemne şi pline de grandoare. E ca şi cum ai face un by pass pentru a restabili fluxul sangvin al Pământului ce curgea cândva la o temperatură de 1000 de grade. Scurgerile de lavă răcită rapid şi rezultată în urma erupţiilor vulcanice ce au avut loc în Munţii Perşani acum un milion şi jumătate de ani au creat aceste coloane hexagonale înalte de 12-15 metri. Ieşind din măruntaiele Terrei mărturiile vulcanice au crescut ca un strigăt ce încearcă să aline creştetul dimineţii friguroase de decembrie. Splendoarea lavei nedesluşite prinsă în capcana mişcării ascendente a ataşat creneluri în partea superioară a coloanelor.

Ne îndreptăm spre poteca ce ne conduce spre stânga către Vulcanul Stins, unul dintre ultimii vulcani din România care a erupt acum 10 000 de ani. Călcăm pe scoria bazaltică, o rocă poroasă provenită din lava topită rapid. Muntele ce părea din depărtare un turn roşu peste pajiştile hibernale din zonă, se înfăţişa ca un fel de Fată Morgana îmbrăcată în purpură. Aceleaşi semne optice de la depărtare. Impactul este uimitor când ne apropiem de suprafaţa vulcanului care este mult mai mare şi mult mai impunător. Stratele alternative de roşu şi negru vorbesc despre destinul împlinit din pântecele pământului. Conturul perimetral al craterului îmi creează senzaţia prăbuşirii conului şi pe moment rămân surprinsă de forma acestuia, ca o caldeiră. Dar tuful vulcanic, zgura vulcanică şi piatra ponce exploatate şi folosite de săteni pentru construcţia clădirilor au contribuit la actuala configuraţie a craterului cu un diametru de 400 de metri şi o înălţime de 80-100 de metri. Zona a fost pusă sub protecţie, având statul de rezervaţie naturală geologică. Un vulcan adormit pe vecie, în care clocoteau odinioară cazanele de lavă, etalează o gamă variată de roci vulcanice şi pietre bizare care îţi dau impresia că te afli pe planeta Marte. Nesătulă în emanaţii şi eliberată din încleştarea de sânge a Pământului, lava revărsată a colorat în ruginiu virgulele de foc ale conului vulcanic. Energii stinse au forat cândva durerea din adâncuri.

Ce magnific mi se înfăţişează deopotrivă totul! Lecţiile de geologie mi se succedau retrospectiv, pentru a reinventa magia şi măiestria fachirului de la Racoş.

Următorul şi ultimul obiectiv aflat în aceeaşi arie protejată este Lacul de Smarald, denumire provenită de la culoarea apei din zilele senine.

Lacul s-a format într-o carieră de bazalt din apa precipitaţiilor şi a pânzelor freatice. Frigul insistent al dimineţii îmi revolta reflexele corpului în tremurări uşoare. Ascuns în cariera de la Brazi, într-un spaţiu prea puţin atins de ochii turiştilor, lacul este o oază de linişte în care se reflectă evantaiul geologic al pereţilor cuvetei lacustre cu straturile vălurite. Grohotişul de pe marginea laculului completează tabloul lacustru în care apa, ca şi sufletul, deseori fărâmiţat, trece prin diferite stări de agregare. Pecetluiesc clipa imponderabilă în contabilitatea amintirilor şi mulţumesc încă o dată cerului pentru bucuria care îmi creşte în suflet.