Roata morii se-nvârteşte, ţac-ţac-ţac

Va veni apa şi la moara mea.

(proverb românesc)

De multe ori în viaţă bucuriile simple sunt cele prin care ne redescoperim şi cele care nu costă decât timp. Să ne facem timp pentru emoţii şi amintiri. Să ne facem timp să cunoaştem lumea şi să relaţionăm cu natura, pentru că România noastră este frumoasă, prea frumoasă şi parcă nu se mai termină niciodată ca destinaţie turistică. De oriunde ai lua-o, din înălţimile carpatice până la valul mării, din muzee până la talpa ţării scrisă de ţărani, România trebuie cunoscută şi valorificată prin toate mijloacele posibile.

Cheile Rudăriei din Banatul Montan, pe lângă frumuseţea specifică oferită de stâncării, grohotişuri, vegetaţia bogată şi minunatele căderi de apă ne oferă ceva cu totul special. Este vorba de Ţara Morilor pe Apă, o adevărată comoară intrată în patrimoniul UNESCO, de care puţini dintre noi am auzit.

Oprim în dreptul ultimei case de la marginea satului, punct de unde încep şi Cheile Rudăriei. Un indicator ne semnalizează existenţa Ansamblului Mulinologic „Eftimie Murgu” (moulin. fr = moară), cel mai mare de acest fel din sud-estul Europei. Înşirate de o parte şi de alta a fermoarului asfaltat ca nişte perle rare sau ca nişte mătănii în spovedania timpului, morile de apă torc veacurile printre scrâşniturile de piatră şi cântă ritmul râului prăvălit pe trepte. De-a lungul anilor sătenii au construit căsuţele de lemn, împletind forţa apei cu tăria pietrei, dar şi cu ceva talent ingineresc dând posibilitatea apei năvalnice să se reverse grăbită la fiecare moară. Un muzeu viu, în care oamenii trăiesc şi simt deopotrivă istoria şi tradiţia, conservă pe o lungime de 3 kilometri în lungul râului Rudăria, statornicia pământului şi perseverenţa apei.

Alegem să vizităm morile din amonte în aval cu răbdare şi încântare. Există 22 de mori dintre care 9 sunt situate în vatra satului. Dar cele presărate în albia râului par desprinse din poveşti. Fiecare moară este unică, are un nume al său, o istorie şi chiar o legendă. Urcând spre Moara cu Tunel, aflată la nivelul superior, îmi înving cu greu curiozitatea de a vizita şi celelalte căsuţe de lemn pe lângă care trecem. Simţul olfactiv mi se desfată cu mirosul proaspăt al făinii de mălai. Stâncile par adevărate santinele ce apără aceste meleaguri. E luna august şi e foarte cald. Ajungem la Moara cu Tunel. Ascunsă pe malul apei îi zărim acoperişul de şindrilă şi coborâm pe o potecă îngustă dând cu ochii de moara veche. Poteca este mărginită în dreapta de un perete de stâncă pe care s-au dezvoltat muşchi, flori şi mur. Prin stânga curge râul, iar arborii falnici îşi înfig rădăcinile pentru statornicia clipei. Observ în spatele morii un jgheab care captează apa prin peretele stâncos. Facem un mic ocol ajungând în spatele stâncii şi observăm tunelul prin care se captează şi este deviată apa râului şi care asigură funcţionalitatea morii aflate deasupra nivelului râului. Remarc o placă verticală ce putea fi trasă asemenea unei ghilotine, semn că doar în zilele de lucru ale morii cursul râului este abătut de la cursul iniţial către făgaşul morii. De fapt, este vorba despre stavila acţionată din interiorul căsuţei. Stavila este ridicată atunci când cineva macină grâul şi este coborâtă când îşi termină treaba, oprind astfel apa să mai învârtă roata morii. Citesc deasupra băncuţei un tabel cu  numele şi prenumele rândaşilor  programaţi pe zile să îşi macine grăunţele la moară. Fiecare moară are rândaşii ei, adică proprietari cărora le vine rândul la măcinat. Morile sunt întreţinute şi reparate laolaltă de către toţi cei care au moştenit acest drept de-a lungul generaţiilor.

Se spune că în vremuri nu prea îndepărtate, un rândaş a uitat în tunel încuiate câteva capre şi oi. După câteva zile un localnic trecând pe acolo a auzit zbierăte dinspre zona tunelului. Căutând să afle ce se întâmplă omul a eliberat animalele, care spre surpriza lui erau sătule şi adăpate. Se spune că de atunci noaptea, spre miezul nopţii se aud strigăte şi cântece de bucurie.

Morile, ca şi oamenii, au câte un nume sau o poreclă. Botezate după numele constructorilor sau în funcţie de regiunile unde sunt amplasate, ele au o savoare inconfundabilă: Roşonea, Băţoanea, Viloanea, Paţaoanea, Firizoane, Trăiloanea, Îndărătnica dintre râuri sau Moara din Ţarină.

La Moara Viloanea ne întâmpină un localnic simpatic tare, cam pe la 65 de ani, foarte amabil care ne invită să vizităm interiorul morii si ne arată mecanismul de funcţionare al morii. Forţa apei angrenează ciutura (cupele de metal ale roţii de moară), antrenând astfel în mişcare axul vertical de care sunt legate pietrele de moară. Printr-o pâlnie mare de lemn grâul se scurge în partea îngustă, ajungând între cele două pietre care îl macină lent. Se pot măcina circa 140 de kilograme într-o zi. Făina rezultată ajunge într-o cuvă de lemn, apoi în saci. Granulaţia făinii este dată de distanţa dintre pietrele de moară.

Mirosul din interiorul morii mă teleportează cu vreo 25-30 de ani în urmă, când laborantă fiind la actualul Boromir, luam pentru analize diferite tipuri de făină. Zgomotul asurzitor al instalaţiei de morărit aflată la etajele 3 si 4 nu se compară cu muzica ritmică a apei şi a pietrei din căsuţa de lemn. Zâmbesc a aducere aminte… mă alintam Morăriţa din două motive:

1. Lucram în industria de morărit şi panificaţie
2. Numele meu Müller tradus din limba germană înseamnă

– Uitaţi, acolo puţin mai jos a fost vechea mea moară, dar la inundaţiile din ultimii ani s-a prăpădit. Domn primar şi cu cei de la Asociaţia Astra Sibiu ne-au făcut câteva mori noi luând de la cele vechi pietrele sau roata. Noaptea dorm aici pe prispă. Mămăligă ca a noastră nu găsiţi pe nicăirea.

Ochii îmi fug pe straiţele (traistele) atârnate de peretele exterior şi îmi aduc aminte de orele de lucru manual din gimnaziu. Cumpărăm un kilogram de făină şi o trăistuţă cu motive populare, după care amabilul rândaş îşi îndreaptă atenţia spre un cuplu tânăr.

Ne continuăm plimbarea prin Cheile Rudăriei, analizând barajele construite prin buşteni, deoarece debitul râului nefiind mare este necesar să se asigure fluxul hidrologic funcţionării morilor.

Ajunşi la Moara Trăiloanea o bunică ne invită să cumpărăm din produsele sale naturale: ţuică de prune sau gem de afine şi de zmeură. Iau în mână o pereche de opinci prăfuite.

– Maică, au vreo 40 de ani încălţările astea. Dar nu luaţi nişte ţuică?

– Nu, bunică! Producem şi noi răchie!

Privirea bătrânei se întristează.

– Dar daţi-ne doi magneţi!

Cu mişcări neobosite ne dă restul, apoi etalează alte mărfuri pentru fluxul de turişti care se apropie. Coborâm pe balustrada de lemn până la moară unde o doamnă îşi vedea liniştită de măcinat. Aplecată deasupra cuvei de lemn umplea sacii cu făina proaspăt cernută. Intrăm în vorbă cu dumneaei.

– Pentru cine măcinaţi grânele?

– Păi noi avem multe animale, noi din asta trăim. Trebuie să ne hrănim animalele. Dar de când s-a oprit mineritul în Banat, ne-au plecat şi tinerii prin ţări străine. Sunt foarte puţini copii pe la noi. Eu trebuie să termin treaba până la ora 12 noaptea, apoi să încui moara.

Vorbeşte cu glas domol, privirile ni se întâlnesc, dar nu se opreşte din lucru. Sătenii au moştenit morile din generaţie în generaţie. Aici s-au măcinat şi destine, şi timp. De obicei într-un sat exista o singură moară, unde localnicii aşteptau foarte mult să le vină rândul la măcinat. Aşadar, rudărenii au deviat cursul râului şi au construit pentru mai multe grupuri de familii mori numeroase. Faptul că morile sunt în stare de funcţionare şi după o sută de ani este un alt aspect unic al acestui ansamblu.

M-a fascinat însă Moara Îndărătnica dintre râuri. Cochetă, caldă, primitoare, refăcută după inundaţii cu o construcţie aparte la o răscruce de ape, parcă te cheamă să o cunoşti şi să o descifrezi. Şuvoaiele de apă se scurg cu o viteză ameţitoare învârtind ciutura în sens invers acelor de ceasornic. În trecutul îndepărtat morile îndărătnice erau căutate de cei care făceau vrăji şi de cei care credeau că pot da timpul înapoi.

Se spune că cel care doarme la moară o noapte, în timp ce moara merge în gol se va trezi mai tânăr, deoarece piatra morii macină timpul în sens invers.

O altă legendă ne povesteşte despre un cuplu care se iubea foarte tare, dar părinţii băiatului erau împotrivă, deoarece fata era săracă. Tânărul o cere pe iubita lui în căsătorie. Mama mirelui, înfuriată le cere ajutorul femeilor de la moară care făceau vrăji, să îl dezlege de farmece pe băiatul său, pentru a nu-i mai fi dragă fata. Baba Floarea cere o cămeşă de-a băiatului şi îi spune să o spele în jgheabul morii Îndărătnica, la miezul nopţii. Zis şi făcut, mama dă drumul cămeşii pe jgheab şi se duce liniştită spre casă. Dimineaţa îşi dă seama că luase din apa morii o altă cămaşă pentru că mai erau şi alte femei care spălau acolo. Se întoarce cătrănită la baba vrăjitoare şi află că a doua oară farmecele nu mai au aceeaşi rată de succes. Tinerii sunt distruşi de vestea că părinţii nu le dau binecuvântarea, aşa că îşi plâng soarta pe un deal, la marginea satului. Înduioşată de durerea şi de iubirea lor, zâna cea bună le promite unire veşnică. Pe el îl transformă în cireş şi pe ea într-o mierlă şi îi putem vedea în fiecare primăvară având grijă unul de altul şi înflorind în iubire.

O altă povestioară amuzantă ne relatează cum un rândaş după ce şi-a umplut sacul cu făină la Moara Îndărătnica, ajuns acasă descoperă în interior boabele întregi. Câteva zile nevasta i-a făcut scandal, deoarece îl bănuia că nu trecuse pe la moară, dar cum roata se învârtea în sens invers…

Într-o altă legendă, cea a Svinecei se spune că demult, la moara Roşoanea, în noaptea de Sânzâiene măcina o fată foarte frumoasă. Dar, în noaptea aceea printre oameni coboară duhurile bune, dar şi cele rele. Un moş, transformat în vârcolac, din cauza unei monede blestemate, a văzut-o şi nerezistând ispitei a necinstit-o şi apoi a ucis-o. În acel timp, pe vale cobora zâna cea bună şi văzând atâta cruzime l-a transformat pe moş în lup şi blestemându-l i-a zis: „Să nu poţi deveni om până nu sapi cu ghearele şi cu dinţii pe sub stânca pe care stai, un tunel la capătul căruia să construieşti o moară la care tu să nu ai rând niciodată”. Pe partea aceea a râului a rămas locul pietros. Părinţii, în căutarea fetei, au pierit şi ei îngheţaţi pe stâncile Rudăriei, iar primăvara, în locul în care au urcat cei doi au apărut stâncile Adam şi Eva. De jos, din drum, se văd două siluete stinghere lipite pe zare.

Ajunşi acasă, am făcut gogoşi pufoase şi gustoase din făina rudărenilor. Am muşcat din răbdarea timpului şi am gustat din seninul Banatului.

 (sursa foto: vitalmm)