Poteci însuflețite

Am părăsit cam pe la ceasurile zece dimineaţa ograda gospodarului care ne găzduise şi ne-am îndreptat spre uriaşul părete de stâncă podit pe la poale cu ceva pădure şi care se ridica în drumul nostru rece şi ameninţător ca un urieş din poveste, gata să-şi pună talpele pe bietele noastre fiinţe. Cu câteva snoave spuse de Zaharia şi cu oleacă de căldură de la soarele care uitase că e luna iulie, ne-am mai dezmorţit şi noi şi am călcat poteca parcă având ceva mai multă viaţă.

Când am început urcuşul prin pădure, frigul, care se ţinea de noi ca scaiul de oaie, ne-a făcut iar să clănţănim dinţii. Bietul Matei, cu cotonoagele goale, călca poteca spăsit ca unul care mergea la spânzurătoare. După ce am mers, am mers şi iar am mers, am urcat, am urcat si tot am urcat şi am blăstămat toate Hălăucele de pe lume, pţnă la urmă am ieşit şi din pădure şi am început a ne căţăra pe nişte potecuţe şi brâniţe că te lua ameţeala dacă te uitai în jos. Când soarele a scăpătat dincolo de creştele cerului, dar şi de creştele noastre, am înţeles că trecuse de amiază şi noi tot mai aveam de urcat. Potecile, una mai şugubeaţă ca alta, erau în largul lor pe Hălăuca de-ţi venea să crezi că cine ştie care nebun adunase toate cărările din munţi şi le lepădase aici pe coastă, anume pentru a trage spre vreo prăpastie din care să nu mai scăpăm în vecii vecilor.

Ştim precis că nu trebuia să ţinem drumul prea mult pe stânga, pentru a nu intra în amăgitoarea vale a Fărcaşei. Pentru a ajunge în valea Sabasei trebuia ca pârâul Fărcaşei să-l avem mereu la stânga, cu izvoare cu tot. Deşi Zaharia pretindea că ştie drumul, eu, bazându-mă pe simţul meu de om de la munte, m-am abătut puţin mai spre dreapta, cu toate protestele fostului meu coleg care, la un moment dat, şi-a declinat orice răspundere dacă cumva aveam să ne rătăcim.

Ceea ce m-a bucurat nespus de mult a fost faptul că vremea începuse a se mai încălzi câte oleacă şi că sus pe creasta muntelui vântl se mai smucea câteodată din opritori, dar în rest era cuminte, chiar mult mai cuminte decât mi-aş fi închipuit. Pielea de pe picioarele lui Matei, care dimineaţă era de culoarea liliachie, acuma îşi luase nuanţa normală, iar el, din ursuz cum fusese, devenise o idee mai vesel.

O fi ea ticăloasă Hălăuca asta pentru pieptişurile puse în calea potecilor, pentru lungimea drumului sau uneori chiar pentru monotonia peisajului, dar când ajungi la coama cea mai înaltă ai împrejur o privelişte cu care plăteşti toată silnicia urcuşului. În lumina molcomă a soarelui coborât, la chindie, poţi admira cât cuprinzi cu ochii creasta ferestruită a Ceahlăului înspre stânga, spinarea de balaur a Stânişoarei înspre înapoi sau Munţii Bistriţei drept în faţă, cu vârful Budacu priponit în coasta lor. Chiar îndărătul nostru, valea Ozanei se desfăşura dincolo de Târgu Neamţ, hăt departe, poate până la Timişeşti sau la Moţca. Pentru iubitorii de înălţimi şi peisaje privite de pe culmi, Hălăuca este unul din munţii de pe care priveliştile ce se deschid ochilor sunt de-a dreptul fantastice.

Mihai C. Vornicu

(sursa foto: sites.google.com)