Muntele cu „ochi albaștri”

Miron, filozoful, mă trase deoparte să-mi spună „secrete”, ca de obicei. Nicolae, „farmacistul”, împreună cu „șeful” expediției de vacanță, Carp, care era mai mare, se consultau a mia oară privind trasee, provizii, campări, puse toate în „proiect” încă de acasă. Șefi eram toți, dar el ni se părea mai experimentat în materie de munte, așa că îi spuneam „Profu’” și asta nu-l deranja deloc.
În grup mai erau Tiberiu, excelent desenator în cărbune, caricaturist deopotrivă, student la Construcții și fetele: Franți, pe numele ei Nadina, alintata grupului, îi ziceam când Nadine, când Nadi, îi plăcea grozav, apoi erau Carmen, tot de la Farmacie, cânta minunat, avea o voce… Pe Cristina, care urma biologie, o apreciam cu toții pentru spiritul ei practic, și, în fine, eu, Cronicarul expediției, colegă cu Nadi, la Filo – o echipă ce aveam la activ multe „acțiuni” de vacanță…
„Din Cârnic, (cabana „Pietrele”), avem de ales pentru ziua următoare”, ni se adresă Carp, flancat deTiberiu și Nicolae, adunați în jurul unei măsuțe din holul cabanei, plin de turiști. Carp, cu un aer responsabil, binecunoscut, ne vorbește despre trei variante de traseu, cu grade diferite de dificultate.
„Dragilor, la ultima întâlnire, v-am prezentat variantele de traseu, acum și aici, după ce ați respirat deja aerul aspru al muntelui, voi veți decide! Prima variantă, vă repet, e dificilă, nu e de noi, v-o spun doar ca să aveți idee de ea, să nu ziceți că v-am adus până aici și nu v-am informat: Cabana Pietrele, Creasta Lolaia, vârful Retezat (bandă galbenă), Șaua de vară Retezat, Vârful Bucura (bandă roșie), Lacul Bucura (din nou bandă galbenă, prin Poarta Bucurii). Durata șapte-opt ore, pentru experimentați, cu zone extrem de periculoase sub vârful Retezat și urcare pe sub Vârful Bucura.
Deci, exclus , nu?”
„Varianta doi, Cabana Pietrele, Șaua Lolaia, Complex Râușor, Cruce Albastră, două-trei ore… eu zic dificultate medie…”
„Varianta trei, aici parcă se concentră mai tare, insuflând un interes mai special și continuă, apăsând cuvintele: Cabana Pietrele, Cabana Gențiana, Șaua Bucurii, Lacul Bucura – Bandă Albastră, trei-patru ore, traseu ușor, îl facem în cinci-șase ore, agrement, vi-l recomand, dacă nu ajungem, asta e! depinde de voi, nu avem termen limită, campăm pe undeva și continuăm a doua zi; aveți un sfert de oră să vă consultați și decidem!”
„Bine, concluzionă el, când auzi că am ales varianta trei, e o alegere înțeleaptă, muntele e munte, noi n-am venit aici să-l cucerim, ci să ne bucurăm de ceea ce el ne oferă, fără îndoială! Întrebări? Nu! Mâine dimineață ne întâlnim la micul dejun, apoi plecăm la ora nouă, punct. Acum, în zece minute ne adunăm în fața cabanei. Bun. Îmbrăcați-vă bine, să nu am surprize pe parcurs! Cântăm, povestim, vreo oră, o oră jumătate și apoi culcarea !
„Și dacă ne prinde ploaia mâine? Se trezi Franți, mai mult alintându-se, da! știu, am echipamentul, scuze…”
A doua zi, pornirăm urmând banda albastră, trecurăm de Cabana Gențiana, cu popas de prânz. Program de voie, o jumătate de oră, hotărî Carp. Cristina și Carmen au apărut cu un buchețel de flori albastre, „Gentiana verna”, și altul de bujori de munte, mov intens, cu un miros delicat , „Rhododendron”, zicea Cristina, „crește de obicei pe vârfuri cu crăpături de calcar , dar și de granit, cum avem aici”; apoi mai erau în buchet „silene latifonia”, niște flori albe, crenelate ; clopoței ; angelice; „pălăria cucului” și „nu-mă-uita”…
„Este o mică pajiște cromatică, n-ați venit, dar nu e problemă, e plin de covorașe de flori pe aici, am descoperit mai încolo, pe stânci, „floarea-de-colț”, n-am rupt, am ceva la ierbar, destul! pe traseu, dăm de „papucul doamnei” și mai la umbră trebuie să dăm de „pălăria cucului”, flori roșii ce cresc aici, dar și în Bucegi, din câte știu” .
„Pe astea mi le dai mie să-mi fac o coroniță? se alintă Nadi, mie îmi stă așa bine cu roșu, alb și degradeul ăsta de albastru…” N-o auzi nimeni, ne-am încolonat și am plecat, mulțumiți de masa copioasă, dornici de a cuprinde euforia muntelui.
Miron mă sprijini de cot, credeam că mă ajută, dar îmi zise, tocmai când urcam o porțiune mai abruptă, aproape îngenunchind, pe un fel de trepte de rădăcini:
„Ce zici, un enunț nu poate fi decât „adevărat” sau „fals”, a treia posibilitate nu există! cercul nu poate fi pătrat…
„Bun, sunt de acord, este principiul fundamental al gândirii, cercul este rotund, nu pătrat, deci ori „adevărat”, ori „fals”, a treia posibilitate nu există, țerțul este exclus, e adevărat, dar trebuie să recunoaștem că se discută tot mai mult în ultima vreme de „adevărat”, „fals” și „probabil”, sunt unele chestii care sunt probabile…”
„Când le vezi, să mi le arăți și mie!”
„Nu se „văd” , se „simt”!”
„Tocmai asta îți spuneam , Nora, „se simt” – a simți, simțire, simțământ… sentiment, sentimental…”
„Va, tu me fatigues !”
Am ajuns pe un mic platou, unde se deschidea perspectiva a două vârfuri distanțate.
„Altceva voiam să-ți spun, Nora, vezi cele două vârfuri ? În vechime, pe aici trăiau uriașii, ei se deplasau făcând un pas de pe un munte pe altul, aici sunt peste șaizeci de vârfuri, la altitudinea de o mie cinci sute de metri, iar cerul le miruia frunțile…”
„Și noi pe urmele lor, Mir, nu e fascinant? Iar lacurile glaciare sunt „ochii albaștri” ai muntelui, în care cerul „acela” , de atunci, se oglindește acum… ”
Ne îndreptam spre Șaua Bucurii, aceeași bandă albastră, cu hainele date jos, una câte una, pe căldura zilei de august, și din echipamentul gros de azi dimineață, am ajuns în pantaloni scurți, tricou, șepci și bocanci de munte, rucsacuri cu provizii și echipament în spate. Bineînțeles că Nadi făcu notă discordantă și schimbă bocancii cu sandale gen șlapi, închise la spate, așa că traversa și ea, cu grație, petele de zăpadă de pe versantul nordic în șlapi și costum de baie. Voia să se bronzeze, dar nimeni n-a văzut-o vreodată mai mult decât rozalindă, blondă cum era, în ciuda eforturilor de a se abandona soarelui din poienițe și câte o rază ici-colo, prin pădurea aceasta primară, despre care se spune că ar fi ultima zonă de pădure antică amestecată, o pădure virgină…
Mergeam în șir indian; în dreapta noastră, se deschise un mic luminiș, între brazii înalți, cu un bătrân într-o curte îngrădită, tăia lemne, niște butuci cam mari pentru puterile lui, dar le răzbea… Miron, aplecându-se așa lungan cum era, continua să-mi șoptească la ureche de-ale lui , „secrete”, cum ziceau ceilalți râzând, fiindcă lor nu voia să le spună.
„Ăsta e vreun urmaș de-al uriașilor, pierdut prin timp, vezi ce forță are să taie butucii ăia seculari… ”
„Văd că are caii priponiți în afara curții!” am zis și eu , într-o doară.
„Știai că o căpetenie a uriaşilor trăitori pe aici în vechime a împărţit ţara celor doi copii ai lui, un băiat şi o fată? Cum crezi tu că a procedat tatăl?”
„Păi unuia i-a dat un munte și celuilalt altul, nu?”
„Exact, dar crezi că i-a mulțumit?”
„Fata a luat vârful Rusca, să zicem, spre apus de celălalt, luat de băiat, ce avere!”
Tot șirul indian, la îndemnul lui Nicolae (Carp și grupul am acceptat o abatere de câteva minute, lăsând pentru moment marcajul nostru, banda albastră), o luarăm spre casa bătrânului, izolată; farmacistul dorea informații de la bătrân despre plantele medicinale din zonă, „miraculoase” le numea el generic; era interesat de cimbrișorul de munte, „Fymus serpyllum”, înainte de a înflori alb-roz cu roșu în degrade, pentru ceaiuri, iar Cris era cu ochii în patru după crinii de pădure, portocalii…
Bătrânul cu părul alb, vâlvoi, se îndreptă de spate, se uită la noi și dispăru într-o clipă, la fel casa, curtea, caii…
Împietriți, într-o tăcere absolută, ne adunarăm cu toții în jurul lui Carp, care hotărî scurt: „Continuăm, banda albastră!”
Nu ne mai puteam desprinde de acolo. Ne suceam, ne învârteam, găseam alte trasee, cruce galbenă, punct roșu, nicidecum bandă albastră…
Bineînțeles, Miron găsi o explicație, doar pentru mine, îmi spuse șoptind speculațiile lui metafizice: „Aici sunt energiile trecutului foarte îndepărtat. Fetei i s-a părut că partea de ţară a fratelui său este mai mare şi, cu siguranță, mai frumoasă decât a ei, stâncoasă, cu puțină pădure şi cam fără poiene …”
Iată că un alt grup, mult mai mare ca al nostru, mergând pe aceeași potecă pe care veniserăm și noi, se deplasa hotărât către celălalt versant, unde voiam să ajungem și noi, dincolo de prăpastia împădurită din fața noastră. Încremenirăm cu toții cu ochii la ei. Conducătorul grupului își continuă drumul, cu pași ritmici, hotărâți, peste prăpastie, pe o punte imaginară între cei doi versanți, tăiați de un fir de apă repede, îl urmară fetele, apoi băieții, liniștiți, gânditori, ca într-un drum inițiatic, în care fiecare are un rol bine precizat, important, de neînlocuit.
Carp luă o decizie care nu miră pe nimeni, ne înscrise în același cordon pe toți, cu aceeași fermitate, într-un mod exemplar! Legați prin forțe subtile de celălalt grup, Carp trecu primul peste podul energetic format acolo, în munți, apoi toți până dincolo, unde ne oprirăm pentru echipare.
Începuse un vânt foarte rece.
Carmen, cu delicata ei coroniță multicoloră, făcută la popasul „Gențiana”, începu să fredoneze; atât i-a trebuit și lui Tony, care scoase chitara și așa ne-au antrenat în voioșia și exuberanța momentului; băiatul susținea ritmurile la chitară, făcând figurile acelea amuzante, care ne fascinau. Grupul celălalt își continuă drumul și dispăru intrând parcă în munte, Tiberiu, caricaturistul, numi „portal” acea intrare, citise el undeva… Convinși că misterul nu poate fi înțeles, nici explicat, continuarăm drumul…
Miron veni în spatele meu și-mi acoperi ochii cu palmele, apoi zise pe un ton, din nou, confesiv:
„Fata cea lacomă, nemulțumită de moștenirea de la tatăl său, ce crezi că a făcut? a luat un fier de plug şi l-a aruncat spre fratele său, care era pe celălalt vârf, dar nu l-a nimerit pe băiat, în schimb a retezat vârful muntelui și de atunci Retezat a rămas !”
„Eu cred, îi spun înciudată, că tu ai citit ultimul meu pensée, Miron, e drept? și încep să i-l spun:
„Știi ? mă dureau imaginile încrustate în gând, vântul mușca stâncile dăruite fratelui, despletite de timp; adevărul în derivă era neputincios, prin spațiile nedreptății însângerându-mi ființa unită cu vremile-acelea; nu priveam…” , apoi Miron, cu o voce baritonală: „simțeam într-un puls haotic, cum vulturii urii planau peste muntele retezat de lăcomia surorii, cu tăișul ascuțit, bumerang de invidii, neștiut al sufletului, re-te-zat la rându-i, nedreptăți sangvine, lăsând firul promisiunii paterne prin veacuri abandonată, neîmplinită, acoperită de lespedea înlăcrimată de stele” – varianta explicită, scumpo! Apoi ai ermetizat-o, i-ai dat multiple conotații…”
„Ești incredibil! mie să nu-mi mai spui „secrete” pe care le știu, măi „filozofule” ….
Am înnoptat la o stână, unde am campat, dar nimeni, nici ciobanul, nici noi, cred că nici câinii n-am dormit un ochi, doar Carp, care trebuia să ne readucă a doua zi pe traseul „sigur” și lipsit de primejdii, după cum a promis… dormea un somn profund pe fondul muzicii și voii bune sub cerul înstelat care se revărsa de jur împrejurul nostru, în hăurile versanților, cu stele percepute halucinant sub noi, în adâncimea prăpăstiilor, până departe, la orizont … iar noi deasupra, respirând cetina și mâncând cartofi copți în jarul unui mic foc de tabără. Cântecele se stinseră cu puțin înaintea zorilor.
Carp și toți băieții trebuiau să ne conducă spre obiectivul propus, ceea ce s-a și întâmplat a doua zi… Lacul glaciar Bucura, campare trei zile, explorarea împrejurimilor, activități libere, colecție de caricaturi (în viziunea lui Tibi), peisaje în cărbune, cronica expediției, materiale pentru un eventual ierbar și insectar, muzică, distracție, foc de tabără și de la Bucura, pe un traseu accesibil, pe lângă lacul Lia (încă unul din cele o sută, toate glaciare, oglindind zâmbetul cerului în cristalul magic al apelor albastre, „ochii muntelui”), apoi Gura Bucurii și pe valea Lăpușnicului Mare, pe la Cascada Fetele Voilesei, până la drumul forestier, apoi drumul asfaltat Gura Apei și celelalte, prin Clopovița, ieșind pe șoseaua Caransebeș – Hațeg și… acasă!

(sursa foto: infostraja.ro)