Ramona Müller 
Lucrurile se destramă atât de ușor atunci când au fost ținute laolaltă de minciuni.
Dorothy Allison
Dacă minciuna are picioare scurte, podul culcat nu are picioare deloc.
Este vorba de Podul Minciunilor din Sibiu, unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice din ţara noastră. Cel mai vechi pod funcţional din România şi unul dintre primele din fontă turnată din Europa ascunde legende străvechi pline de învăţăminte. În dialectul săsesc „culcat” (lugenmarchen) este omonimul cuvântului „minciună”, de aici și denumirea de Podul Minciunilor.
Iniţial, a fost construit din lemn şi are o vechime de mai bine de 250 de ani. Sibiul, ca şi alte burguri medievale săseşti din Transilvania, este compus din două oraşe situate la altitudini diferite. Ridicat pe locul unui turn de poartă al celei de-a doua incinte de fortificaţii, Podul Minciunilor leagă cele două sectoare ale Pieţei Mici, permiţând legătura dintre Oraşul de Jos şi Oraşul de Sus peste Strada Ocnei. Podul pietonal a devenit pe bună dreptate simbolul urbei ardelene. Farmecul şi originalitatea lui derivă şi din numeroasele scări construite împrejur pentru a facilita trecerea între cele două „oraşe”.
Bătrânul pod este şi un martor de netăgăduit al istoriei frământate, fiind cu mult mai vechi decât răposatul Titanic şi invincibilul Turn Eiffel. Podul Minciunilor, aşa cum arată el astăzi, este opera antreprenorului Fredericus Hutte şi a fost construit în 1859. Folosită iniţial pentru circulaţia căruţelor pasarela pietonală nu a fost construită pe piloni. Atât promenada superioară, de pe pod, cât şi cea de sub pod sunt luminate de felinare, creând astfel decorul romantic de neegalat al întâlnirilor în doi. Balustradele purtau cândva însemnele regalităţii. Acum, perechile de îndrăgostiţi traversează puntea de legătură între vechi şi nou, între modern şi actual, între ce a fost şi încă mai este. Pentru că iubirea este de când lumea şi va continua să existe în pofida vicisitudinilor vieţii.
Pe locul actualului Pod al Minciunilor, până la mijlocul secolului al XIX-lea, se afla un rând de case care împărţea Piaţa Mică în două. Pe dedesubtul acestui rând de case exista un tunel curbat, luminat de la jumătatea secolului. Acest tunel era calea de acces care lega Oraşul de Jos de cel de Sus. Intrarea se realiza printr-un turn care aparţinea celei de a doua incinte a oraşului, care înconjura actuala Piaţă Mică. Acesta era prevăzut cu o hersă şi era flancat de scări de lemn. În interiorul rândului de clădiri, menţionăm existenţa unei biserici, a halelor de bresle, a cântarului oraşului, a casei baronului Rosenfeld, a Casei Jickeli, a unei farmacii sau a Casei Thomas Gulden şi a unui mic podeţ denumit „Podeţul Laptelui”. Pe cele două intrări în tunel existau, în 1837, două căsuţe de gardă, păzite de militari.
Fie că era vorba despre vorbe, adică bârfa urbei, fie că era vorba despre fecioarele care erau deja atinse, dar se pretindeau neprihănite, pentru fiecare neadevăr, Podul Minciunilor se pare că avea ac de cojoc. Aici se răspândeau poveştile şi bârfele în zilele de târg, radio şanţul clevetitor al ţărăncilor venite cu marfă. Negustorii care nu se tocmeau cinstit şi erau prinşi cu ocaua mică îşi primeau pedeapsa cuvenită prin reclama negativă. Deseori, se spune că erau aruncaţi de pe pod. Vibrând la minciună, podul pare să fie înzestrat cu numeroase calităţi umane.
L-am traversat acum doi ani. Nu legendele m-au surprins, ci decorul şi…puntea de legătură. Când te gândeşti la un pod, ai în cap imaginea unei construcţii în semicerc peste o apă. Aici podul trece peste oameni, cu oameni deodată. Deasupra oameni, dedesubt oameni…şi ce poate fi mai înălţător decât să fii un râu de oameni peste care se curbează în evantai un pod de suflete?!
Oricum ar fi, de departe Podul Minciunilor este şi va rămâne unul dintre cele atractive obiective turistice ale României noastre dragi.
