Ramona Müller 
Suntem pe drumul dinspre Sighetul Marmației (acolo unde se agață harta în cui) spre Borșa, una dintre cele mai lungi localități din țară. Drumul șerpuiește printre munții împăduriți. Ne îndreptăm către telescaun. Așteptăm ceva timp să se adune un minim de 10 turiști. Deși suntem în luna aprilie, este destul de frig. Îmi iau o cafea de la barul aflat în apropierea clădirii. Cumpărăm bilete dus-întors. Telescaunul se pune în funcțiune. Doi angajați ajută turiștii, unul pune o pătură pe lemnul rece, altul îi poziționează și îi îndrumă. Telescaunul din Complexul Borșa este cea mai veche instalație de transport pe cablu de tip telescaun cu două locuri, de fabricație românească, funcțională. A fost pus în exploatare din anul 1986 și, de atunci, a funcționat neîntrerupt până în prezent. Ea face legătura între Complexul Turistic din Borșa și platoul Runc, în apropierea Cascadei Cailor
Peisajul începe să se deruleze în fața noastră și sub noi. Timpul curge lent. Stâlpii numerotați se succed pe versantul pe care urcăm. Munții Rodnei își ridică usor cușmele de nea, în semn de salut.
După circa un sfert de oră, coborâm la ultimul stâlp pe care scrie 25. Din punctul terminus al telescaunului parcurgem 300 de metri până la o bifurcație. Poteca din stânga duce la Iezerul Stiol. Noi urmăm traseul din dreapta, către cea mai înaltă cascadă din România, Cascada Cailor. Trecem pe sub o poartă frumoasă din lemn sculptată cu motive maramureșene. Suntem în Rezervația Piatra Rea. Pe un drum ce durează 30-40 de minute, pădurea dezleagă din străfundurile lumii legendele acestui ținut mirific. Dimineața mocnită se pierde printre oameni și gânduri. Le ascult graiul dulce și le înalț tăcerile. Unii gâfâie din greu, alții zoresc pasul. Valea din dreapta noastră se lărgește. Coborâm o bună bucată de vreme, după care urmează o serpentină largă. După 300 de metri, panglica argintie a cascadei, ce divide peretele te stâncă, îți încântă privirea. Apa cade din creștetul muntelui în mai multe trepte. Înălțimea cascadei este de aproape 100 de metri, iar cele trei etaje de scurgere sunt 40-20-40 de metri, dimensiuni comparabile cu cele ale perfecțiunii feminine 90-60-90. Până la urmă, de ce nu? În această zonă natura este perfectă.
Și cum altfel? Muntele a plămădit legende și povești. Moroșenii sunt oameni harnici și de mare ispravă. Legătura lor cu caii a fost dintotdeauna una specială. Într-o noapte vijelioasă, caii lor au fost atacați de către un urs fioros. Herghelia înnopta lângă peretele abrupt al muntelui. Speriați de atacul ursului, în jur de 20 de cai au luat-o la trap în întuneric, prăvălindu-se în hău. După acea zi tulburător de nefericită, localnicii au botezat căderea de apă cu numele de Cascada Cailor, muntelui i-au spus Muntele Cailor, pârâul a devenit Pârâul Cailor, iar locul de unde porneşte apa a primit numele de Podul Cailor.
O a doua legendă, mai puțin cunoscută, spune că, în vremuri îndepărtate, pe când ținuturile moroșenilor erau râvnite de neamurile asupritoare, o ceată de dușmani a zărit caii localnilor. Herghelia a fost urmărită și împresurată. Armăsarii s-au aruncat în prăpastie de pe stânca înaltă. Din lacrimile stăpânilor lor, din tristețea moroșenilor care și-au plâns frumoasele copitate, s-ar fi format apa ce se prăvale din piatra muntelui. O dată pe an, se strângeau la cascadă și aruncau flori în amintirea animalelor iubite.
Locul este împânzit de turiști. Amintirile curg. La fiecare selfie, parcă aud un tropot. La fiecare cădere de apă, parcă se aude un nechezat. Sub soarele amiezei dorința nestăvilită a apei devine coama cailor despletită în orice anotimp. Galopând ca sângele în vine, Cascada Cailor trece din lumea noastră într-un alt tărâm, unde inima atâtor oameni se umple cu iubire, mereu, mereu.
(sursa foto: montaniarzi.ro/cascada-cailor-locul-unde-caii-n-au-mai-avut-aripi/)
