În loc să geamă boii, scârţâie caru’

Soarele e trei suliţi pe cer, spune moş Gheorghe, la noi sunt zece ore, şi când am plecat nu se zărea vârf de suliţă. Departe a rămas în urma noastră valea Meledicului, cu băile ei, cu mândru-i castel şi strălucitoarele-i lacuri, cu vechea mănăstire şi posomorâtele ruine ale Cetăţii lui Vintilă-vodă de pe malul Slănicului. Numai legendele, minunatele legende ale Meledicului merg cu noi pe plaiuri. Le poartă moş Gheorghe în tolbă. Şi cum le spune !…

– De unde le ştii aşa moş Gheorghe, că d-ta nu eşti de pe aici?…

– Ei, apoi au mai venit ele pe la noi…

Vorbeşte rar şi aşezat. Din când în când, îşi dă puţin capul pe spate, surâde pe sub mustaţă, ş-atunci toată faţa i se luminează.

Un trup mijlociu, vânos, sprinten la mişcări; piciorul strâns bine în opincă, iţari de dimie, o cureluşă peste cămaşa de cânepă, scurtă-n poale, strâmtă în mânici,- un chip uscăţiv, fără vârstă, ars de soare, ochii vii, mustaţă roşcovană , tunsă puţin pe buze, chica retezată, şi o căciulă cât toate zilele, pe care o dă moş Gheorghe- la anume vorbe – când pe ochi, când pe ceafă, când pe-o ureche.

……………………………………………………………………………………………………………….

Tăiem în lung înaltul desvăliş de pe „Podul Calului”. În jurul nostru, ieşind din văi, codri de brazi s-agaţă de stânci. Pe deasupra lor ochii scapără departe, în largul zărilor. Spre miază-noapte s-alungă şirul nesfârşit de măguri, ca valurile unei mări. Falnic şi luminos se ridică-n fund blândul rege al atâtor înălţimi, vestitul Penteleu, cu cele mai grase păşuni, cu cele mai încântătoare şi mai bogate plaiuri din tot cuprinsul Carpaţilor noştri. Din podişuri moi, trăgănate, pare că-l vezi cum creşte, cum se desface- n sus, puternic şi singur, lămurindu-şi fruntea boltită pe albastrul cerului, împingându-şi spinarea rotundă, gigantică spre munţii Ardealului. Din trunchiul lui pornesc, răşchirate, ca degetele unei mâini, cele cinci ramuri mari: Cernautul, Miclăuşul, Piciorul Caprii, Viforâtul şi Zănoaga. Pete de umbră se poartă pe codri şi pe luminişuri. Întunecat, în mantia-i de brazi, se-nalţă-n faţa noastră muntle Cireşu.

Cărarea intră-n desiş. Răsună sub picior pământul uscat şi vânăt ca cenuşa. Tufe mărunte de afine se întind pe lângă arborii doborâţi de bătrâneţă.

– Mai avem mult, moş Gheorghe, până la Găvan?

– Mai e niţel. Aşa, ca o fugă de iapă…până crapă.

Urcăm din greu tihăraiele umbrite ale Cireşului, malurile de sigă sparte de puhoaie, brazii de înălţimi uimitoare, fagi stufoşi cu ramurile încărcate de jir, pe dâmburi deschise mesteacăni albi, cu frunza măruntă, uşoară – o ploaie de bănuţi în aer; jos, în vale, s-aruncă vâjiind undele zbuciumate ale Jgheabului. Un cerb speriat trece-n goană pe dinaintea noastră, cu botul înainte, c coarnele lăsate pe spate, ca o săgeată spintecă desişul, lung freamătă pădurea în lungul lui. O luăm pe hăţaşe la stânga şi coborâm în Găvan. Descălecăm în curtea verde, tăcută, tristă a mănăstirii.

– Uf, că greu a mai fost, zic eu, şchiopătând puţin de osteneală.

Daʼ moş Gheorghe, care-a venit pe jos tot drumul, şi cu merindele în spinare, clătină din cap, surâde pe sub mustaţă şi mă priveşte lung.

– Asta-i curat vorba aia: „În loc să geamă boii, scârţâie caru’.”

Mănăstirea este ascunsă într-o poieniţă sub tăietura dreaptă, prăpăstioasă a muntelui , o bisericuţă de lemn în mijlocul curţii, de pe lături câteva chilii vechi, unele-n ruină, în fund un izvor, de la care pleacă-n deal o cărăruie ce duce printre stânci la o cocioabă, adevărată vizuină, unde trăieşte singur – de optzeci de ani singur în această pustietate – schimnicul Sofronie. NE-a întrebat „cine mai domneşte pe ţară şi ce mai e pe lume”. Cum un veac a fost cătană subt Ipsilante-vodă pe vremea pavangiilor. Ne-a spus că, înainte de-a veni aici, a fost călugăr la Poiana Mărului. Ne-a vorbit cu dor de „curţile” şi biserica de acolo, ş-a dat să plângă, dar ochii lui nu mai aveau lăcrămi – a oftat adânc şi cu multă jale-a zis: „Cântă cucu la Poiana Mărului!”

Al. Vlahuţă – România pitorească

(text selectat de Ramona Muller)

(sursa foto: natgeo.ro)