Ramona Müller 
Suntem în Petroşani. Traseul spre Parângul Mic începe de la Telescaun până la Complexul Turistic Parâng. Fiind în plină iarnă avem prilejul să ne bucurăm toate simţurile, nu numai privirea de albul zăpezii, foarte puţin prezentă în zona de şes anul acesta. Urcuşul cu telefericul vechi, pentru că mai există unul modern, durează 25 de minute. Înaintea noastră urcă tot personalul – jandarmerie montană, instructori de schi şi personal administrativ al cabanelor. Suntem primii la urcare dintre turişti. Un salvamontist ne întreabă pe ce traseu mergem şi ne sfătuieşte să avem grijă la zăpada topită, care poate crea probleme. Apreciez responsabilitatea acestor „îngeri montani”. Urcuşul lent până la 1670 de metri mă face să par că planez deasupra pădurii. Telescaunul molcom, această venă montană a Parângului, îmi oferă posibilitatea să ating vârfurile brazilor pline de conuri. Priveliştea se deschide larg în faţa mea. Un mic orăşel plin de pensiuni, baruri şi restaurante se trezeşte la viaţă.
Este vacanţa intersemestrială. Copii de toate vârstele sunt prezenţi pe pârtia de schi, la lecţii, sub îndrumarea atentă a instructorilor. O fată trece pe lângă noi purtând pe o tavă vreo 20 de pahare de cafea luate de la un butic. Se îndreaptă spre o pensiune. Pe la balcoanele vilelor apar figuri adormite ce admiră peisajul. Ne oprim să ne punem colţarii şi să ne echipăm pentru urcuş. Admitem că suntem din nou primii pe traseul montan. Ne vom reîntoarce când dă Domnul! Restul participă la schi. Îmi atrage atenţia un domn de lângă noi, care pare că se echipează tot pentru ascensiunea montană. Munţii Parâng oferă pante favorabile pentru practicarea schiului, sport care a luat un avânt considerabil în ultimii ani. Destui de mulţi turişti sătui de aglomeraţiile din Valea Prahovei sau Braşov frecventează această zonă. Staţiunea Parâng are pârtii frumoase, de diferite dificultăţi. Însumând o lungime de 9,5 km, accesul la pârtiile de schi se face cu două telescaune .
Treptat ne îndepărtăm de mulţimea pestriţă şi colorată. Drumul nu este lung, durează cam 1 oră şi jumătate la urcare. Mă bucur de traseul relaxant. De obicei, gonim pe munte, pentru a ne încadra in timpii utili. De la poale, ne însoţeşte un câine ce pare obişnuit cu oamenii, cu montagnarzii. Pare să ne conducă înspre vârf. Din când în când, îşi înconvoaie coada şi începe să adulmece şi să latre, ca şi cum ar vâna oarece bunăciuni. Diferenta de altitudine nu pare mare, este de doar 500-600 de metri, dar este a naibii de abruptă. Iniţial, nu simţi efortul, îl pui pe seama zăpezii sau pe seama vântului, care uneori îţi răscoleşte creierii şi maţele. După un urcuş nu foarte consistent, urmează popasul „La Băncuţă”, unde ne reîntâlnim cu bărbatul de la începutul traseului. Ne odihnim şi schimbăm câteva cuvinte. Cerul, ca şi Defileul Jiului ce pare un zmeu despicat, se împarte pe din două. Am învăţat de mult că muntele este tributar vremii. Aici, o clipă poate însemna nu numai diferenţa dintre viaţă şi moarte, dar şi hotarul dintre vară şi iarnă sau ineditul dintre tropical şi alpin. Este senzaţional să trăieşti 4 anotimpuri sau diverse tipuri de climate doar in 12 ore. Mai uimitor este să înţelegi că ceea ce vezi la o distanţă de 30-40 km din punct de vedere meteorologic, de la o anumită altitudine este marea împărăţie a norilor. Mândrul Retezat îţi impune respect. Aura sa rămâne mereu poleită de soare. Fie că urc 100 de metri, 200 sau mă vitejesc până în vârf, Retezatul pare apărat de Dumnezeu şi de soare. Nu departe, în partea cealaltă a Văii Jiului, norii de plumb se adună. Ne grăbim să prindem vârful sub stăpânirea noastră şi a razelor de soare.
Bărbatul care tocmai terminase de mâncat o ciocolată, singur ca şi câinele care ne-a însoţit de la centrul de închiriere a săniuţelor, se alătură grupului nostru. Simt o oarecare jenă. Nu sunt obişnuită deloc să împart muntele la pas cu alţii. Dar Dimi, mult mai sociabil decât mine şi mai experimentat, o ia înainte şi ţine traseul umăr lângă umăr cu Vânătorul, noul nostru amic de munte. Prefer să mă asociez din când în când cu ei. Este o premieră să il observ pe Dimi vorbind, urcând şi socializând pe traseu de altitudine cu alte persoane. De obicei, suntem noi şi muntele. Aflu, astfel, că Vânătorul, de o seamă cu mine, a fost miner, subofiţer, militar în Iran, Irak şi acum pensionar. Impresii de viaţă, gânduri rupte dintr-o rafală de vânt… ceaţa ne acoperă obrajii. Aş vrea să îi cunosc numele. Discretă îmi păstrez ideile pentru mine. L-am numit în sinea mea Vânătorul , pentru că a fost cercetaş şi vânător de munte. Acum este pensionar şi noua lui pasiune este muntele.
Ajungem pe vârf. Poze şi ceaţă. Zâmbete în trei. Zâmbete în patru, dacă adăugăm şi patrupedul fidel. Ne urmează la scurt timp un domn care a urcat pe vârf cu raclete zăpadă. Suntem pe Vârful Parângul Mic, 2074 de metri altitudine. Munţii din jur, Şureanu, Retezat şi Vâlcan, se revarsă în evantai de mândre înălţimi. Dar cea mai impresionantă privelişte este dată de bezeaua ninsă pe Vf. Cârja, 2405 metri, aflat pe traseul de creastă al masivului Parâng. Ironic privind, dar şi poetic, mă gândesc privind mai departe la imensul vârf al Parângului Mare, 2519 metri, că pornind de la fratele lui mai mic, Vf. Parângul Mic poate ai nevoie de o Cârjă ca să urci înspre asemenea înălţimi.
Reluăm traseul înapoi. Vremea îşi revine în matcă. Vârfurile înzăpezite se pierd. O ultimă privire înspre lanţul muntos profilat la orizont. E alb, dureros de alb! E Parângul Mic, un degetar într-un noroc cu patru foi!
