-Haideţi, fetelor, cât să mai trag de voi? Soarele e sus pe casă şi voi încă nu v-aţi trezit? ne muştruluia tanti Florica, mătuşa mea, cea mai mică dintre surorile mamei, (şase la număr) pe mine şi pe verişoara mea, Marijana. Nen`tu Dorin a plecat cu oamenii la CAP şi voi leneviţi ca bufniţele ziua în amiaza mare. Hai, degrabă una toacă ştirul pentru raţe, alta aduce apă pentru animale de la fântână!
Amintiri estivale ale vacanţelor din miezul anotimpului torid emană o vibraţie tainică, acum când scriu despre satul copilăriei mele, Finţeşti, din comuna Năeni, judeţul Buzău. Aflat pe versantul sudic al dealului Istriţa, de-a lungul drumului vinului, ţinutul vălurit al dealurilor se înfăţişează vast şi atotcuprinzător. Spre orizont câmpia, parcă neîmpăcată suspină haotic înspre culmile subcarpatice de peste 700 de metri.
Aici, simplitatea este cea mai pură formă a existenţei. Curgerea zilei de la răsărit la apus se produce firesc cu munca la câmp şi în gospodărie. Un lung şir de dealuri adăpostește sate cu fântâni de piatră, cu livezi bogate şi vii renumite. Locuri nemişcate şi docile ca piatra modelată de pe vremea dacilor alcătuiesc plămada acestei lumi rustice, care există în dimensiunile ei dintotdeauna.
Ca un revers al copilăriei, mi-am propus să străbat drumul ce duce la Chilia lui Ambrozie, unde nu mai fusesem din 1985, când unchiul meu, nea Niculae, unul dintre cei doi fraţi ai mamei, stabilit în Canada, revenea pentru prima dată în ţară, după ce fugise clandestin în 1970, anul naşterii mele. Ţin minte că atunci ne adunasem tot neamul, veri, verişoare, unchi şi mătuşi, nepoţi de gradul unu, doi şi trei. Eram înşiraţi în stil indian vreo 20 de persoane. Amintiri ale unui alt sistem, ale unei alte perioade…

Traseul nostru însă trece prima dată pe la Biserica dintr-o Piatră, din satul Vârf, a cărei construcţie a durat 10 ani. Fiind executată integral din calcar de Năeni, biserica este impresionantă prin frumuseţea ei şi prin faptul că este amplasată pe o stâncă de calcar. Din cariera de piatră s-a exploatat şi s-a folosit materie de construcţie pentru metroul bucureştean, dar şi pentru Casa Poporului. În interior, catapeteasma (iconostasul) şi porţile împărăteşti par brodate într-o superbă dantelărie sculptată din aceeaşi piatră. Această biserică unică, din vârful Dealului Colarea, păstrează în pridvor icoane realizate din ceramică pictată, într-un mod ingenios, un fel de mozaic sau basorelief ce înrămează o lume atât de reală şi unde dangătul clopotelor măsoară timpul când cerurile se îndură. Caii odihnesc de pe drumurile câmpului, iar oamenii lasă secerile, coasele şi sapele, în duminici vindecate de acatiste şi pereţi ce vorbesc prin glasul pietrei.
În imediata vecinătate se pot observa două necropole tracice, cu gropi funerare ce datează de aproape 2 600 de ani. De asemenea, peretele de nord vest păstrează câteva grote locuite în urmă cu 4000 – 7000 de ani, după cum atestă osemintele şi unelte descoperite în acest areal.

Ne continuăm traseul pe covorul înierbat, părăsind Biserica dintr-o Piatră şi urmând drumul brăzdat de lacrimile torenților; siluetele căsuţelor de chirpici îşi etalează printre gardurile de lemn putrezite simplitatea şi modestia. Familiarizată cu natura locurilor nu pot să nu remarc prezenţa la fiecare răspântie a crucilor şi a scoicilor de piatră, în care, odinioară nevestele spălau rufele. E ca şi cum aceşti oameni şi-au încredinţat sufletele pietrei, iar aceasta le răspunde după o lungă şi convulsivă tăcere. Frumuseţea visării îmi captează fluxul nedumeririlor prinse în piatra cochiliferă.
Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, acum multe milioane de ani, această regiune era fundul unei mări. Ulterior miliarde de cochilii şi alte vietăţi marine s-au sedimentat pe fundul apei. Mai târziu, datorită retragerii mării şi înălţării munţilor (în cazul de faţă a Subcarpaţilor de Curbură) s-a format acest deal de calcar, acolo unde erau straturi de scoici, melci sau alte organisme fosilizate. Piatra de la Năeni conservă aceste cuiburi in roca sa, iar contururile desprinse parcă din geometria unui paleozoic de o clipă, se destramă sub îndemânarea pietrarilor iscusiţi ai zonei.
Dediţeii galbeni, primele flori ale primăverii de pe colinele vălurite completează farmecul şi cromatica priveliştei. Toate sunt ca în copilăria mea, satele, turlele bisericilor…o femeie înconjurată de copii ne zâmbeşte şi ne salută; fiinţe şi lucruri par cantonate de limbile timpului în răsuflarea pământului, suprema înfăţişare a statorniciei. În zare se limpezeşte silueta munţilor înzăpeziţi, iar Penteleul nins ne zâmbeşte.
Pe măsură ce ne apropiem de locul unde s-a retras pustnicul Ambrozie, traversăm valea unui pârâiaş, urmăm poteca de oi plină de mărăcini spre Dealul Mare. Piatra Şoimului este un perete înalt de 15 metri, în care părintele Ambrozie a săpat o chilie, pe când avea 36 de ani. O cărare anevoioasă şi abruptă urcă până la baza falezei de calcar, de unde o scară metalică trebuie urcată cu ceva dexteritate şi curaj pentru a ajunge pe prispa chiliei. În interior cele două cămăruţe scobite l-au adăpostit pe monahul Ambrozie timp de aproape 55 de ani în post şi rugăciune. Cânta îngereşte şi toate vietăţile pădurii i se supuneau.
Ambrozie născut în 1889 a trăit la Muntele Sfânt vreme de 10 ani, sub numele de Teodor, unde s-a desprins cu traiul în sihăstrie.
Conform spuselor Preotului Mihail Stanciu, aflăm şi o altă poveste :
„Stând la poveşti cu episcopul Epifanie acesta mi-a povestit cum, într-o dimineaţă de toamnă târzie, înaintaşul său, episcopul Antim Angelescu, ieşind din catedrala în care slujise, l-a văzut pe părintele ieroschimonah Ambrozie stând pe treptele bisericii, de unde ascultase, în frig, întreaga slujbă. Când l-a văzut, ierarhului i s-a făcut milă de el şi l-a invitat în palatul episcopal ca să se încălzească şi să stea la sfat cu el. Cuviosul a scos din straiţa lui o sticlă cu ţuică de prune din livada pe care o plantase în faţa chiliei sale şi, bând amândoi din ea…, au adormit înainte de servirea mesei. Când episcopul s-a trezit şi-a dat seama că pustnicul plecase cu Ceaslovul, Evanghelia, un sfeșnic, lumânări şi tămâie, plus culionul chiriarhului.
A doua zi, ierarhul a vizitat parohiile Greceanca, Vispeşti şi Breaza. Apoi, a cerut celor care-l însoţeau să îl conducă la chilia cuviosului Ambrozie. Ajuns în vale, printre pruni, l-a strigat pe nume şi, după un timp, i-a răspuns pustnicul, cerându-şi iertare pentru graba cu care a plecat, luând cu sine şi ceea ce îi era de folosinţă.
– Aveaţi prea multe, Prea Sfinţia Voastră, iar mie îmi erau de folos la Pravilă!”
Dacă doriţi să simţiţi smerenia şi divinul cu care ultimul sihastru din Buzău a înnobilat acest petec de pământ de pe Culmea Şoimilor, vă invit la noi, în ţinutul Năenilor, să gustăm o ţuică veritabilă de prună din ograda casei şi un vin roze stors de aceste mâini care v-au scris această poveste!
Veniţi să ascultaţi glasul pietrei!