Eram doar noi şi cerul…

– Toiagul de pe Strategica –

Într-o dimineaţă de octombrie ne-am hotărât să reluăm traseul pe creasta Munţilor Latoriţei, după ce cu o zi înainte abandonasem urcuşul din cauza lipsei marcajului după un tracking de circa 5 ore.

Munţii Latoriţei se desfăşoară între Lotru şi Latoriţa, de la vest spre est, de la Obârşia Lotrului până la Gura Latoriţei, râul Lotru separând Munţii Latoriţei de Munţii Lotrului.

În ziua anterioară ar fi trebuit să străbatem culmea principală prin Vf. Pietrele (1 881metri) şi Vf. Mogoşu (1 959 metri). Masivul dispune de puţine trasee marcate, în speţă, cel indicat ar fi trebuit trasat cu bandă galbenă. Câteva poteci care traversează culmea sunt marcate de silvicultori. Pornim cu maşina din Voineasa pe DN 7A, de la pensiunea „La Săndel”, după ce am cerut noi informaţii despre traseul montan. Punctul de plecare îl constituie Curmătura Vidruţei pe care o cercetasem în ziua anterioară pe drumul de reîntoarcere. Lipsa marcajului creează mari dificultăţi în orientare.Traseul de culme urma să fie parcurs prin următoarele puncte: Vf. Fratoşteanu Mare (2 053 metri) – Plaiul Poienii (1 624 metri) –Culmea Ştevia (1 424 metri) – Muntele Plăişor (cca 800 metri) – Voineasa (650 metri). Cei 25 de kilometri de şosea îi vom străbate retur prin etaj subalpin şi montan, prin pajişti şi păduri în care toamna deja îşi cânta refrenul arămiu.

Din Curmătura Vidruţei aflată la 1 571 de metri, cel mai înalt loc al şoselei de pe valea Mănăilesei, începem urcuşul pe un drum forestier ce delimitează Muntele Părăginosu de Dosul Noptesei. Urcăm mereu şi trecem de stâna de la Nopteasa admirând cărarea şerpuită ce lăsa să se întrevadă minunatul peisaj montan cu un soare blând ce contura o amiază plăcută. Continuăm traseul ce culminează altimetric pe partea stângă, ocolind mici vârfuri şi poieni şi ne abatem spre vest pe drumul Strategica, „sora mai mică a Transalpinei” cum mai este denumită. Dorim să privim măcar o parte a culmii pe care ar fi trebuit să o străbatem în ziua anterioară. Acest drum militar construit de nemţi, chiar de Erwin Rommel în 1916, despre care puţină lume ştie, traversează Munţii Latoriţei pe o lungime de aproape 50 de kilometri. Suntem în golul alpin în sudul culmii dantelate a Muntelui Părăginosu. Abrupturi stâncoase, pe alocuri surplombate alături de pante calcaroase pun în evidenţă deschiderea impresionantă a munţilor din jur: Parângul, creasta Făgăraşului şi Munţii Cândrel. Ne aşezăm pentru a mânca un sandwich, când deodată observ un câine rătăcit coborând de pe culmea din faţa noastră. Curioasă, mă întreb în sinea mea, dacă este al vreunei stâni, cu toate că în această perioadă turmele de oi au coborât de la munte. Nu apuc să îmi duc gîndul la final, că aud mai multe lătraturi cu ecouri cu tot. Simt cum îmi îngheaţă sângele. O haită de şase câini ciobăneşti se îndreaptă spre noi, cu fiecare metru aveam senzaţia că mă prăvălesc. Distanţa de 300- 400 de metri a fost „alergată” şi micşorată de blănoşii muntelui în câteva secunde. Instinctul îmi spune să le dau de mâncare, dar mâna îmi tremură. Continui să rămân jos, ştiind că este important în asemenea situaţii să priveşti animalele în ochi de la nivelul lor. Privirile lor agresive mă înspăimântă. Le aruncăm bucăţi din mâncare, iar furia lor se mai domoleşte. După câteva minute bune, doi dintre patrupezii latoriţeni se aşază în spatele meu parcă dorind să mă păzească. Când starea de spirit se mai calmează şi intenţiile dulăilor devin mai prietenoase, după aceeaşi muchie înierbată se iţeşte şi ciobanul. Mirarea mea creşte direct proporţional cu înălţimea munţilor şi lipsa turmei de mioare. Un căţeluş negru îl însoţea pe baci jucându-se printre picioarele lui. Intrăm în vorbă, baciul fire comunicativă, ne întreabă:

– Bună ziua la dumneavoastră! Vă temurăţi de câini?

– Nu, răspundem uşuraţi, după ce greul trecuse. Dar nu aţi coborât în vale cu mioarele încă? Nu este frig pentru ele? Dar unde vă este stâna?

– După culme icişa… Îmi rotesc ochii „icişa”,însă nu văd nicio oiţă. Dar nici nu mă ridic în picioare pentru a străbate cu privirea, de teama „Ciobănescului Alfa” care tot continua să latre şi să îi comande pe ceilalţi patrupezi.

– Nu vă fie teamă, insistă baciul, care acum se sprijinea cu palmele bătătorite de atâta muncă în băţul său.

Ne ridicăm uşor, însoţiţi de lătrăturile vehemente ale câinilor. Scot din buzunarul vestei harta cu Munţii Latoriţei şi începem să depănăm cuvinte:

– Noi ieri am vrut să urcăm pe Fratoşteanu pornind de la Vidra Lac pe valea Mogoaşa, dar am tot rătăcit pe nişte drumuri de tractor…

– Apăi, v-a dus drumul de la intersecţie pe o altă vale şi v-aţi depărtat…

– Nu este trasat niciun traseu montan, fac eu această observaţie care mă doare.

– Nici nu veţi găsi vreun marcaj. Dar dacă vreţi, haideţi cu mine la stână să mâncăm o brânză proaspătă.

Facem câţiva paşi pe platoul suspendat al Părăginosului şi observ păscând turma de mioare după versantul calcaros din faţa noastră.

– Încă nu am coborât cu mioarele de vale, pe valea Mănăileasa pe care aţi venit dumneavoastră, pentru că jos este secetă mare. Nu a mai plouat deloc. Aici chiar dacă a început să dea bruma, e mai bine pentru oiţe că se hidratează. O să cobor şi eu săptămâna viitoare.

Contemplăm regiunile din jur şi ciobanul, dornic de vorbă contină să ne încânte:

– Eu vă spun cinstit că pe vremea lui Ceauşescu am trăit mai bine. Eram sudor de meserie, dar câştigam 3 000 – 4 000 de lei şi erau bani pe vremea aia. Mă şi îmbrăcam şi încălţam. Am fost şofer pe TIR, dar vă spun cu mâna pe inimă, că dacă cineva mi-ar da acum un camion mai mult de 20 de km nu aş face. Îmi place să fiu cioban. Eu mi-s din Vaideenii de Vâlcea. Şi am pornit ca oier cu 5 mioare, iar acum am 300 de oi ale mele şi împreună cu ale unui prieten avem grijă de 700 de oi. Mâncarea îmi vine de la oraş, o încarc pe măgăruşi şi o depozitez. Îmi gătesc ce vreau eu: ba o friptură, ba o mămăligă… dar priviţi aici roată: Curmătura Olteţului colea, Parângul şi Căpâţânii dincolo… Muntele este munte şi nu aş da meseria mea pentru nimic în lume. E adevărat că voi plăti o amendă pentru că mi-a expirat permisul de conducere de 2 săptămâni, dar asta se rezolvă.

Priveam omul din faţa noastră, un cioban modern şi în acelaşi timp autentic, care îşi iubea meseria şi preţuia animalele de care se îngrijea: le mulgea, le tundea, le mână zeci de kilometri pe zi şi le apără de urşi. Şi mă gândesc, iar fără să vreau, cum de rezistă unii români la limita sălbătăciei, datorită plăcerii de a colinda munţii sau de a trăi în natură în defavoarea unui salariu de câteva mii de euro în alte ţări. Expresia „Băi, nu fi cioban!” pentru mine a pierit de mult, deoarece aceşti oameni simpli ne pot fi superiori din multe puncte de vedere! Hanoracul verde şi faţa arsă de soare, fesul rulat pe creştet, buzele maronii crăpate de soarele estival montan, precum şi bâta pe care îşi sprijinea cele două palme aşezate una peste alta, uşor înclinat cu întreaga statură plăpândă în partea stângă, m-au dus cu gândul la Mioriţa noastră. Remarc ciomagul lucrat impecabil cu un orificiu în partea de sus prin care era trecută o sfoară circulară. Lemnul neted de aproximativ 1,20 metri era ca un fel de continuare a mâînii drepte a ciobanului. L-am întrebat pe cioban la ce este bun băţul său.

– Apăi, e bun la orice! La mânat oile, de sprijinit după mult mers, pentru a alunga jivinele sau cum e acum cazul să vă arăt dumneavoastră unde se găseşte Stâna Puru.

O viaţă de om sculptată într-un toiag; o viaţă de om rezemată într-un lemn de transhumanţă, aidoma anotimpurilor de ciobănie, îndeletnicire ce necesită pricepere şi dragoste de animale.

Pentru câteva momente am mulţumit cerului pentru că a făcut să ne abatem de la traseul iniţial, deoarece acum eram doar noi şi ciobanul dinVaideeni. Undeva la capătul realităţii de orizont Lacul Vidra îşi contura silueta albastră. Ciobanul ne explică arătând în zare cum întregul complex turistic al staţiunii ce trebuia să fie o perlă a turismului din zonă şi ar fi urmat să fie gazda unei Olimpiade în România, visul lui Ceauşescu, a devenit o ruină. În 1984, construcţiile stagnează iar proiectul măreţ a murit treptat.

– Dacă urcaţi pe Frotoşteanu (denumire locală a Vf. Fratoşteanu), luaţi-o direct pe culme nu mai ocoliţi pe drum! Vă duce direct în vârf! ne sfătuieşte la plecare ciobanul însoţit de vitejii lui patrupezi şi de o bucată din inima lui: toiagul strategic. Ne dăm mâna şi ne luăm rămas bun, ne reîntoarcem pe Strategica, drumul construit de nemţi în primul război mondial.

Eram doar noi şi cerul… eram noi şi lacul îndepărtat… eram noi şi muntele. O buclă de timp în parantezele unor destine…